Daciada, Olimpiada românilor
24/12/2008de Dragos Stoica
+a -a
Cei care au în jur de 35 de ani sau mai mult o au încă limpede în faţă. Este vorba de omniprezenta siglă a Daciadei, pe care o întâlneai pe orice stadion, sală de jocuri sau orice alt fel de bază sportivă. Atât de des te loveai de această imagine, încât nici măcar nu mai aveai curiozitatea să afli exact despre ce era vorba. Ştiai că este ceva legat de sport, mai degrabă o sintagmă "sub egida" căreia se desfăşurau cam toate activităţile sportive.
Născută în urma unei "indicaţii" venite direct de la cabinetul 1, Daciada a fost gândită drept o mişcare sportivă de amploare, organizată din doi în doi ani, având finale pe întreaga ţară la toate disciplinele sportive. A apărut la ideea lui Nicolae Ceauşescu şi a fost botezată astfel parcă special pentru a satisface nevoia conducătorului ţării de a sublinia încă o dată originea daco-romană a naţiunii. Practic, obiectul Daciadei îl constituia sportul de masă. Sub imensa "pălărie" a acestei competiţii se reuneau toate disciplinele sportive, practicate teoretic numai de amatori. Dar amatori erau toţi, deoarece, indiferent că era vorba de fotbal, handbal, oină, popice sau aero-modelism, toţi sportivii trebuiau în mod obligatoriu să fie încadraţi în câmpul muncii, în timp ce activitatea de performanţă ar fi apărut doar în urma pregătirii din timpul liber. O aberaţie, desigur, mai ales că toţi sportivii care au avut rezultate internaţionale înainte de decembrie ’89 au fost cât se poate de profesionişti. Însă, pentru că ideologia comunistă nu permitea oficial deviaţionisme de tipul sportivului profesionist, toţi performerii şi-au mascat adevărata activitate sub forma unor încadrări în serviciu în funcţie de cluburile la care activau. La Steaua erau trecuţi în Armată, la Dinamo, în Ministerul de Interne ş.a.m.d."TINERI ŞI TINERE, PARTICIPAŢI LA DACIADA"Daciada a fost eticheta sub care toate artificiile de genul celor de mai sus şi-au putut găsi justificare şi acoperire. Indiferent de disciplină, toate cluburile sportive din România activau sub tutela acestei mişcări, existând numeroase părţi pozitive. O competiţie de o asemenea amploare a adus în prim-planul sportului românesc numeroase nume de mari sportivi, deoarece baza de selecţie era absolut uriaşă. Mai mult, tot în numele Daciadei s-au ridicat săli de sport, s-au făcut terenuri de fotbal şi s-au organizat numeroase competiţii la nivel judeţean. Marea realizare a acestei competiţii a constituit-o însă promovarea sportului la nivel şcolar, precum şi organizarea periodică de întreceri rezervate unor categorii de vârstă cât mai scăzute, care au motivat copiii să vină către sport şi de acolo să devină potenţial selecţionabili pentru diferite discipline sportive.Din punct de vedere organizatoric, totul era foarte bine stabilit.S-a creat astfel un sistem funcţional de promovare a sportului de masă asemenea celor din ţările din vestul Europei, diferenţa fiind că, în România, Daciada a fost ataşată unei ideologii politice. ETAPA DE IARNĂÎnceputul lui 1989 avea să aducă cea de-a şasea (şi ultima) ediţie a Daciadei. Luna ianuarie a noului an a fost una de pregătire pentru finalele republicane ale etapei de iarnă. "În pofida unei prime decade de ianuarie… primăvăratic, Daciada de iarnă a rămas, totuşi, în plină actualitate, în special prin intermediul miilor de exponenţi ai tineretului studios. Aflaţi în vacanţa albă, elevii din şcolile de toate gradele au desfăşurat un bogat program de activităţi sportive-educative, fie în cluburile amenajate ad-hoc în şcoli şi licee, fie în taberele de odihnă sau de instruire organizate de Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, C.C. al U.T.C. şi Consiliul Naţional al Organizaţiei Pionierilor în colaborare cu Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport. Cum prognoza pentru luna februarie se anunţă favorabilă reinstalării depline a "sezonului alb" în drepturile sale, este de aşteptat ca Daciada de iarnă, prin sporturile specifice (schi, patinaj şi săniuş), să cunoască un nou avânt, competiţiile incluse în programul oficial să aibă asigurate condiţii optime de desfăşurare. Avem în vedere în principal câteva finale ale unor întreceri sportive de masă: Cupa U.T.C. la patinaj viteză (Miercurea-Ciuc), schi fond (Semenic), biatlon (Stâna de Vale) şi sanie (Sărmaş-Harghita), Dinamoviada şi Cupa U.G.S.R. la schi (Vatra Dornei), Festivalul Pionieresc de Schi (Băişoara-Cluj), Cupa Pionierul la sanie, schi fond şi biatlon, precum şi feeria pe gheaţă a purtătorilor cravatei roşii cu tricolor intitulată "Bucuriile Zăpezii", nota numărul din ianuarie ’89 al revistei lunare Sport. Sursa: JURNALUL NATIONAL, fascicula SCANTEIA, miercuri, 24 decembrie 2008, pag. 4, stinga sus.
COMENTARIUL MEU:
Multumesc. Mi-ati ridicat mingea la fileu. In 1970 am fost luat in colimatorul securitatii pentru o intrebare rostita la nervi " - Ma rog, si cine mai este si Ceausescu asta?" In 1971 m-am mutat de la COMBINATUL CHIMIC CRAIOVA (Fabrica de Catalizatori anorganici si Tratare apa de riu) la ICITPML CRAIOVA (Atelierele ACI, AEM si CERCETARI) si "disputa" a continuat, iar eu am fost nevoit (si din patriotism) sa-mi platesc linistea cu...idei - "idei catalitice", cum mi s-a sugerat - intre care imnul de stat, canalul, podul nou de la Cernavoda, metroul, presedentia republicii, epoca de aur, muzeul Ceausestilor, Cintarea Romaniei, tramvaiul din Craiova, programul PCR, codul eticii si echitatii, fabrica de automobile, cel mai frumos palat, DACIADA, reducerea armamentelor cu 1% si multe altele, idei ale mele de-atunci, risipite de Nicolae CEAUSESCU pe intraga perioada 1971-1989 (epoca de aur), idei materializate exact asa cum le-am propus sau metamorfozate de dictator, uneori in mod stralucit, alteori foarte prost, incit am ramas mut (de uimire) decenii intregi, din varii motive, ca si in filmul ABSENTA INDELUNGATA. Unele idei le-am preluat si eu din diverse surse, dar asa cum le-am pus au fost la momentul oportun, eu fiind CATALIZATORUL (Elena CEAUSESCU m-a botezat asa - era mai in tema). Notiunile OLIMPIADA, SPARTACHIADA, DINAMOVIADA au izvor in limba greaca - eu am sugerat alt izvor, cel dacic, al stramosilor nostri si am rugat sa se "catalizeze" sportul de masa, intr- DACIADA, pepiniera marilor echipe si izvor de sanatate pentru o mare parte din popor, indeosebi mladita, tineretul. Reiau propunerea de atunci si ACUM, este la fel de necesara reinvierea DACIADEI, fie si pe placul celor de azi, dar ca sport de masa, minte sanatoasa in corp sanatos si vin cu aceleasi argumente ... lingvistice. La fel: reluati CINTAREA ROMANIEI, dar a ROMANIEI si nu a lui Ceausescu, Basescu ori altii. Pe Ceausescu, Iliescu, Constantinescu, Basescu etc. , chiar si pe mine, de ce nu, daca istoricii vor sti sa scoata la lumina adevarul, dind Cezarului si Plebeului atit cit merita, o sa ne CINTE ISTORIA destul. Pina acum aflati o parte din ADEVARUL ISTORIC la care, pe linga mine , au contribuit multi baieti destepti, care mi-au fost de ajutor, inclusiv "OAMENII CU OCHI ALBASTRI", cu microfoanele lor, carora le-am fost tot eu nas! Cu stima, Savin BADEA.PS Cititi comentariul si pe blogurile mele: OLTENIADA (de renume... mondial! sic!), de la Weblog.ro, MIRACOLUL IUBIRII, DANTE ALIGHIERI - DIVINA COMEDIE, OCHI ALBASTRI , de la Blogspot.com, Savin BADEA (de la ZIARE.COM), ATHENEUM, Canada, Cenaclu, Poemele de linga noi, la Savin BADEA, Biblioteca.
luni, 29 decembrie 2008
joi, 27 noiembrie 2008
sâmbătă, 30 august 2008
joi, 28 august 2008
CODUL LUI ZINOVIEV
„A FI” de A. ZINOVIEV
Simplificînd, ideile principale ar fi următoarele (sintetizate de mine, voit, la un rînd, două - Savin BADEA):
„1. Resping aspiraţia către bunăstarea materială, dar nu o refuz categoric. Societatea noastră abundă în foarte multe seducţii, dar, în acelaşi timp, ea oferă posibilitatea de a te mulţumi cu puţin şi de a avea totul fără a poseda nimic.
1. Societatea abundă în seducţii (de bunăstare) – mulţumeşte-te cu puţin.
2. În fond, e mai bine să nu ai nimic decît să pierzi totul. Trebuie să-ţi construieşti viaţa în aşa fel încît să poţi avea fără a poseda. Învaţă să pierzi şi să-ţi justifici pierderea , să-i găseşti întotdeauna compensaţii. Nu cumpăra nimic din ceea ce te-ai putea lipsi.
2. Construieşte-ţi viaţa fără a poseda – nu cumpăra lucruri fără nici-o noimă.
3. Aspiraţia către plăcere este o maladie tipică a societăţii. Dacă rezişti la această tentaţie şi dacă vei înţelege că cea mai mare desfătare înseamnă a trăi, atunci poţi fi fericit. Pentru aceasta sunt însă necerase simplitatea, seninătatea, moderaţia şi sănătatea morală, calităţile cele mai comune, care au început să devină rarisime în epoca noastră. Pentru cei mai mulţi oameni viaţa cotidiană mizeră şi lipsa tuturor elementelor care ar putea produce plăcerea, reprezintă o realitate. Trebuie să te gîndeşti cum te poţi acomoda la această viaţă şi cum ai putea să-i compesezi lipsurile.
3. Plăcerea e boala societăţii – desfătare înseamnă a trăi – poţi fi astfel fericit.
4. Singura modalitate (dacă obiectivul existenţei nu este lupta pentru bunăstarea materială) este să dezvolţi viaţa spirituală şi schimburile de această natură. E adevărat că omul aspiră la fericire, dar fericirea fără de limite, lipsită de controlul permanent asupra sinelui, nu există. Fericirea nu poate exista numai ca răsplată a moderaţiei şi ca rezultat al controlului asupra ta. Dacă te limitezi în viaţa cotidiană, eul tău se va îndrepta către alt orizont, deoarece numai acolo este posibilă fericirea. În realitate, ea nu este decît o iluzie sumară şi efemeră.Satisfacţia se naşte din victoria asupra circumstanţelor. Fericirea este întotdeauna asupra propriului tău eu.
4. Fericirea este victoria asupra propriului tău eu – dezvoltă-ţi viaţa spirituală.
5. Fiecare fiinţă este un stat suveran, indiferent de vîrsta şi situaţia sa materială ori socială, de sex ori de nivelul său de educaţie. Atitudinea faţă de oameni nu depinde nici de rangul, nici de bogăţia, nici de faima lor, nici de modul în care te-ar putea ajuta. Ceea ce interesează este anvergura sufletească şi personalitatea. Din asemenea motive, trebuie adoptate în continuare şi alte principii.
5. Fiecare fiinţă e un stat suveran – dezvoltă-ţi personalitatea şi sufletul.
6. Păstrează-ţi demnitatea, ţine-te departe de ceilalţi, încearcă să ai un comportament independent. Respectă-i pe ceilalţi şi nu le băga prea mult în seamă slăbiciunile. Nu te înjosi, nu face nici un compromis care s-ar putea să coste după aceea. Nu privi pe nimeni de sus, nici chiar nulităţile care nu merită decît dispreţul tău. Spune-i geniului geniu, eroului erou, omului om. Nu-i lăuda pe oameni degeaba, nu te apropia de carierişti, intriganţi, calomniatori şi alţii de teapa lor.
6. Fii demn, nu te înjosi – respectă-ţi semenii: genii, eroi, oameni.
7. Discută, dar nu discuta nimic. Vorbeşte, dar nu perora. Explică, dar nu face propagandă. Nu răspunde, dacă nu ai fost întrebat. Dacă răspunzi, limitează-te la întrebarea care ţi-a fost pusă. Nu atrage atenţia. Dacă poţi să renunţi la ajutorul dat altora, fă-o. Nu le impune ajutorul tău nici măcar prietenilor. Să nu ai relaţii prea intime cu oamenii, nu încerca să pătrunzi în sufletul lor şi nu lăsa, la rîndul tău, să-ţi pătrundă altul în suflet.
7. Discută, vorbeşte, explică – nu-ţi impune ajutorul – nu te lăsa făcut vulnerabil.
8. Promite numai dacă eşti sigur că-ţi poţi ţine promisiunea. Dacă ai promis totuşi, ţine-te de păromisiune, oricare ar fi preţul. Nu pune la cale intrigi şi viclenii. Nu jura, nu îţi asuma tristeţea altuia. În luptă, avantajază-ţi adversarul. Nu pune piedici nimănui, n u concura cu nimeni, alege un drum neumblat sau pe care alţii nu s-ar aventura să-l străbată.
8. Promite, dacă-ţi ţii promisiunea – străbate drumuri inaccesibile altora.
9. Adevărul nu poate fi exprimat decît de oameni solitari. Dacă foarte multe persoane îţi împărrtăşesc cumva convingerile, aceasta înseamnă că o minciună i-a pus pe toţi de acord. Dacă ai de ales între „a fi” şi „a părea”, preferă prima variantă. Nu te lăsa furat de beţia gloriei, pentru că e mai bine să fii subestimat decît supraestimat. Întreabă-te mereu cine te judecă şi cine te apreciază. Mai bine să ai un singur admirator sincer de nivelul tău decît mii de adulatori prefăcuţi.
9. Alege „a fi”, nu „a părea”- nu te îmbăta cu gloria – preferă un singur admirator.
10. Nu forţa pe nimeni, deoarecve a constrînge nu reprezintă o trăsătură a voinţei. Numai autoconvingerea este calea ce conduce spre realizare. Nu permite însă nici altora să te constrîngă pe tine. E necesar să rezişti forţelor superioare prin toate mijloacele ce le ai la îndemînă.
10. Nu forţa pe nimeni, dar nici nu te lăsa constrîns: rezistă prin toate mijloacele.
11. Ajută-te de toţi şi de toate. Dacă proprii tăi copii sau elevi au ajuns nişte oameni cruzi, fii atent că poate tu i-ai crescut în acest fel. Dacă te-a trădat prietenul, tu eşti de vină că i te-ai mărturisit fără nici-o reticenţă, după cum dacă te-a înşelat prietena sau prietenul, soţia ori soţul, să ştii că numai tu le-ai creat posibilitatea infidelităţii. Dacă eşti oprimat de putere, tu eşti vinovat că ai contribuit pe nesimţite la întărirea ei.
11. Ajută-te de toţi şi de toate: la eşec eşti singurul de vină; nu te lăsa oprimat de putere.
12. Să nu acţionezi niciodată în numele altuia. Gîndeşte-te la consecinţele actelor, operaţiilor şi acţiunilor tale pentru ceilalţi: tu eşti singurul responsabil. Bunele intenţii nu justifică nefastele consecinţe ale actelor tale, tot aşa cum consecinţele fericite nu justifică nici pe departe relele tale intenţii.
12. Bunele intenţii pot avea consecinţe grave; fericite consecinţe nu justifică rele intenţii.
13. Trupul este atacat de microbi invizibili, în timp ce sufletul de griji meschine şi de emoţii. Fii atent, nu permite fleacurilor, nimicurilor de tot felul, să se hrănească din sufletul tău.
13. Nu-ţi hrăni sufletul cu: griji meschine, emoţii inutile, fleacuri şi nimicuri.
14. Nu conta niciodată pe aprecierea obiectivă a faptelor tale, deoarece aşa ceva nu există. Oamenii te judecă conform propriilor interese şi concepţiilor lor despre lume. Cînd judeci faptele altuia încearcă să fii la curent cu toate împrejurările ce le-au generat. Nu uita că există foarte multe minciuni şi calomnii premeditate şi că oamenii au tendinţa de a-şi idealiza idolii. Dacă e cazul, ascunde-te şi mori neînţeles de ceilalţi. Toate nedreptăţile care ţi-au fost făcute vor fi îndreptate de moarte şi de uitare, aşa că nu rîvni ca ele să fie îndreptate ori uitate cît trăieşti.
14. Nu rîvni o apreciere obiectivă; moartea şi uitarea îndreaptă toate nedreptăţile din viaţă.
15. Cel care nu are nici-un control interior şi exterior asupra comportamentului său, este capa-bil de multe josnicii nu numai faţă se sine, ci şi faţă de aproapele său.
15. Fără control interior şi exterior, poţi fi capabil de josnicii contra sinelui/aproapelui.
16. În fundul inimii celui mai bun dintre oameni, există întotdeauna un ticălos, care poate ieşi la iveală în orice clipă, mai ales dacă scapă controlului interior sau exterior. De aceea, nu e bine să te încrezi în nimeni pentru că te poţi înşela şi oricînd ţi se poate juca o farsă. Aceasta îi priveşte mai ales pe intimii tăi, căci ei te pot lovi cu duritate totală, cînd tu nici măcar nu te aştepţi. Isus Christos spunea că duşmanii omului se află întotdeauna în cei de lîngă el.
16. Fereşte-te mai ales de prieteni: duşmanii omului se află în cei de lîngă el, tot timpul.
17. Nu te mulţumi niciodată să ai doar încredere în oameni, ei trebuie determinaţi să facă lucrurile de care ai tu nevoie, nu doar pentru tine, ci şi în beneficiul semenilor tăîi. Evită situaţiile care implică riscul de a fi înşelat şi aşază-te cu moderaţie alături de alţii, pentru ca deziluzia ulterioară să nu fie una catastrofală.
17. Fă lucrurile de care ai nevoie, nu doar pentru tine, ci şi pentru semenii tăi (împreună).
18. Fii reţinut în privinţa femeilor. Dacă poţi evita o legătură, nu pregeta să o faci. Nu ceda libertăţii sexuale generalizate. Păstrează întotdeauna o atitudine romantică faţă de iubire, în ciuda trivialităţilor din realitate. Evită pe cît posibil vulgaritatea, frivolitatea, cinismul, limbajul murdar, deoarece pudoarea şi puritatea îţi procură incomparabil mai multe plăceri decît toate ticăloşiile şi viciile vieţii.
18. Fii romantic în iubire; evită vulgaritatea, frivolitatea, cinismul, limbajul murdar.
19. Dispreţuieşte-ţi adversarii, simulează că nu-i bagi în seamă, fă-i să înţeleagă că nu sunt demni de a fi, orice s-ar întîmpla, pentru că nu sunt demni de a fi nici măcar adversarii tăi. Nu-i iubi, orice ar fi, orice s-ar întîmpla, pentru că nu sunt demni de iubirea ta. Fereşte-te să fii victima lor, evită însă ca nici ei să nu ajungă victimile tale. Nu le da chip de om, consideră-ţi duşmanii ca nişte muşte sau ca nişte ţînţari care te pişcă.
19. Dispreţuieşte-ţi adversarii; nu-i iubi; nu le fi victimă; nu le da chip de om, ci de muscă.
20. Munceşte mereu, fii un muncitor conştiincios şi un bun profesionist, încercă să te ridici la înălţimea culturii din perioada în care trăieşti, fiindcă numai asta te poate proteja într-o anumită măsură şi să-ţi dea satisfacţia proprie că ai dreptate. Cît priveşte uniunile de orice fel, precum şi acţiunile colective, încearcă să le eviţi. Nu adera la partide şi nici la secte.
20. Munceşte mereu, profesionist; fă-ţi cultură; nu adera la partide ori la secte.
21. Nu te sustrage totuşi colectivului, dar încearcă să nu te implici prea mult în viaţa lui. Nu participa cu intrigi şi nici la difuzarea zvonurilor şi calomniilor, încearcă să ai o poziţie independentă, nu renunţa niciodată la principiile tale: Nu fă carieră; dacă totuşi o vei face, ai grijă cum te comporţi faţă de ea deoarece ar putea ajunge să-ţi distrugă sufletul.
21. Nu te sustrage totuşi colectivului, dar fii independent; cariera îţi distruge sufletul.
22. În creaţie nu contează succesul, ci numai rezultatul. Dacă simţi că nu eşti capabil să creezi ceva nou şi util, caută să-ţi foloseşti în altă parte puterile tale. Nu ceda opiniilor şi nici gusturilor sau modelor care însufleţesc masele.Încearcă să-ţi făureşti propriile tale gusturi şi opinii, stilul propriu.
22. În creaţie contează rezultatul: ceva nou şi util; fă-ţi gusturi, opinii, stil, proprii ţie.
23. Nu fă nimic ilegal, nu participa la jocurile şi spectacolele organizate de putere. Ignoră varianta oficială a lucrurilor. Nu intra în conflict cu autorităţile, dar nici nu ceda în faţa pretenţiilor acestora. Nu zeifica niciodată puterea; autorităţile nu sunt demne de încredere, nici măcar atunci cînd se străduiesc să spună adevărul şi să facă binele. Natura lor socială le împinge să mintă şi să facă rău.
23. Nu fă nimic ilegal, dar nu te da cu puterea: natura ei socială o împinge la rău, să mintă.
24. E bine să nu te îmbolnăveşti niciodată; dacă totuşi te-ai îmbolnăvit caută-ţi numaidecît vindecarea. Evită medicii şi medicamentele, fă gimnastică cu regularitate, dar cu multă moderaţie. Excesul e la fel de vătămător ca lipsa. Cel mai bine este să-ţi elaborezi un sistem de exerciţii pe care le poţi practica oriunde şi oricum. Fă asemenea exerciţii în fiecare zi. Dacă vrei să-ţi păstrezi trupul tînăr e nevoie să ai grijă de tinereţea spiritului tău, deoarece poţi întîrzia îmbătrînirea fizică pînă în ultimii ani ai vieţii tale, după cum poţi să-ţi păstrezi tinereţea spiritului pînă în ultima secundă. Contează nu neapărat numărul anilor trăiţi, ci senzaţia că ai trăit mult. O viaţă interioară bogată îţi conferă senzaţia unei vieţi biologice îndelungate.
24. Evită boala; fă exerciţii; ai grijă de tinereţea spiritului tău: aşa învingi bătrîneţea.
25. Omul este singur. Aceasta este starea sa cea mai penibilă. Viaţa este făcută în aşa fel încît contactele cu ceilalţi nu sunt decît exterioare şi întîmplătoare, fără a implica osmoza sufletelor. Orice suferinţă poate fi îndurată, mai puţin singurătatea. Nu există remediu pentru ea, ci numai exerciţii cu ajutorul cărora poţi s-o depăşeşti. Singurătatea în mijlocul mulţimii este oribilă. Omul trăieşte permanent în aşteptarea sfîrşitului său. Există totuşi o profilaxie a singurătăţii, mai bine zis o pregătire pentru a fi singur. Omul învaţă să o înfrunte înarmat din cap pînă în picioare şi să o întîmpine ca pe o stare care posedă propriile sale merite: independenţa, lipsa de griji, plăcerea contemplaţiei, dispreţul faţă de pierderi, înţelegerea morţii.
25. Omul e singur. Orice suferinţă se îndură, mai puţin singurătatea. Pricepe moartea.
26. Trebuie să fii întotdeauna gata să mori, să trăieşti fiecare zi ca şi cînd ar fi ultima. Ai venit pe lume fără să te cheme nimeni şi o părăseşti fără să te plîngă cineva. Cei care rămîn în urma ta nu trebuie invidiaţi, deoarece mai devreme ori mai tîrziu vor avea aceeaşi soartă. Mai bine să mori devreme şi în deplină sănătate, decît tîrziu şi bolnav. Sunt mai fericiţi cei care mor împuşcaţi pe la spate.
26. Trebuie să fii întotdeauna gata să mori, să trăieşti fiecare zi ca şi cînd ar fi ultima.
27. Comportamentul sistematic, faptele nu pot să scape anturajului în care trăieşti. Chiar dacă nu ai acceptat niciodată laude, onorarii, vei fi invidiat. Nu am jucat nimănui nici-o festă, nu am lins cizmele nimănui, n-am scris denunţuri, am făcut sacrificii voluntare mai întotdeauna în favoarea altora. Nu am băut, dar am luat parte de bună voie la beţii, am luat apărarea celor care m-au denigrat şi ultragiat pe nedrept.
27. Comportamentul sistematic, faptele nu pot să scape anturajului în care trăieşti.
28. Ca să fii e nevoie să lupţi, să înţelegi, să ştii şi să înveţi, să vorbeşti şi să asculţi, să taci.
28. Ca să fii e nevoie să lupţi, să înţelegi, să ştii, să înveţi, să vorbeşti, să asculţi şi să taci.
29. Comportamentul mi-a adus reputaţia şi mi-a atras respectul cunoscuţilor. Am posedat suficiente bunuri materiale, n-am rîvnit niciodată la mai mult. Am avut discipoli – elevi şi studenţi. Am avut acces la bogăţiile culturii, le-am folosit pe toate cu grijă în folosul meu şi al semenilor.
29. Comportament, bunuri materiale, discipoli, cultură - folosite pentru sine şi societate.
30. AM fost foarte aproape de a-mi realiza idealul, statutul propriei mele personalităţi. Dialectica vieţii şi-a spus însă, în mod fatal, cuvîntul: cu cît idealul meu se apropria mai mult de desăvîrşire, cu atît devenea mai vulnerabil în faţa atacurilor din exterior, şi, concomitent cu el, fapt care m-a făcut să ajung, poate, victimă.”
30. Idealul, statutul propriei personalităţi, desăvîrşit, dar vulnerabil, m-a făcut o victimă.
(Din „Codul de viaţă” al lui Alexandr Zinoviev, disident sovietic, publicat în „România Literară”, 1991, traducere de Ioana şi Dan-Silviu Boerescu; republicat în „Codul bunelor maniere”, Editura Călin).
miercuri, 27 august 2008
RUDARI
RUDARI
(Scurtă monografie)
LEGENDA CULORILOR:
Comuna RUDARI
Satul RUDARI
Satul CORLATE
Satul DOMNUL TUDOR
Comuna CORLATE
Comuna/ satul IZVOARE
Astăzi, comuna Rudari are trei sate: Rudari-Izvoare, Corlate şi Domnul Tudor. Se numeşte Izvoare din 1965.Administraţie:
Comuna Rudari a fost înfiinţată prin legea administrativă din 31 martie 1864, sub acest nume. Tot atunci s-a înfiinţat şi comuna Corlate, care i-a devenit sat în anii 1899, 1930 şi 1950 (reînfiinţată comună în 1925 şi 1932). Al treilea sat, Domnu Tudor, s-a înfiinţat de către împroprietăriţii de la 1864 şi 1879.
Comuna şi satul Rudari au primit denumirea Izvoare în 1965, probabil după izvoarele folclorice român şi ţigănesc (rrom).
„Rudari” însemnă „ţigani lingurari, ciopltori în lemn de esenţă moale, tei şi răchită”.
„Corlată” înseamnă „sălaş afară la cîmp”, „adăpost pentru vite”, „colibă”.
„Domnu’ Tudor”, este apelativul lui Tudor Vladimirescu (1780-1821), conducătorul revoluţiei de la 1821. Cînd a intrat în Bucureşti, primăvara lui 1821, în fruntea „adunării poporului”, acesta l-a primit cu entuziasm în Capitală, conducătorul pandurilor, preluînd de fapt, conducerea ţării şi din această cauză poporul l-a numit Domnul Tudor. Ţăranii împroprietăriţi şi l-au ales naş al satului
Comuna Rudari a fost compusă din satele:
- Rudari (1864-1875, 1887-1908)
- Rudari şi Corlate ((1875-1887, 1908-1925, 1965-1968)
- Rudari, Domnu Tudor (1925-1950)
- Rudari-Izvoare, Corlate, DomnulTudor (1912-1925, 1968- pînă în prezent).
Pe timpul existenţei sale administrative (1864-1899, 1925-1930şi 1932-1950), comuna Corlate a fost constituită dintr-un singur sat, satul Corlate (Corlatele).
Comuna Rudari a făcut parte din plăşile:
- Cîmpu (1864-1887)
- Dumbrava de Jos (1887-1908)
- Pleniţa (1908-1943)
- Giubega (1943-1950)
- Raionul Pleniţa (1950-1968)
- Judeţul Dolj (1968, pînă în prezent)
Comuna Corlate, atît cît a existat ca şi comună, a făcut parte din plăşile:
- Cîmpu (1864-1899)
- Giubega (1925-1930)
- Pleniţa (1932-1950)
Satul Rudari: sat adunat. Adică nu e împrăştiat pe o suprafaţă mare, cu case ici-colo. A făcut parte tot timpul din comuna Rudari.
Satul Corlate: sat adunat. Înregistrat în judeţul Dolj, plasa Cîmpu (1840, 1843, 1853, 1861). A făcut parte din comunele:
- Corlate (1864-1899, 1925-1930, 1932-1950)
- Rudari-Izvoare (1899-1925, 1950-pînă în prezent)
- Caraula(1930-1932).
Satul Domnul Tudor, sat adunat. A făcut parte din comunele:
- Rudari-Izvoare (1912-1930, 1932-pînă în prezent);
- Moţăţei (1930-1932).
Geografie:
Comuna Rudari este aşezată în vestul judeţului Dolj, la 58 Km de Craiova (pe şosea, 65-66 Km), în Cîmpia Deznăţui, pe rîul Baboia.
Comunele învecinate sunt: Vîrtop şi Orodel (la nord-est), Giubega (la est), Galicea Mare (la sud), Moţăţei (la sud-vest), Unirea (Risipiţi) şi Caraula (la vest).
Aşezare: într-o cîmpie piemontană cu relief accidentat , numai dealuri de joasă altitudine.
Clima temperat-continentală de cîmpie, cu temperatura medie anuală de 11 grade Celsius – luna cea mai rece e ianuarie, cu media de –2 grade Celsius şi luna cea mai caldă e iulie, cu media mai mare de 23 grade Celsius.
Precipitaţii medii anuale sunt de 500-550 mm.
Vînturile dominante sunt Austrul (vînt uscat din direcţiile vest şi sud-vest) şi vînturile de sud-est.
Hidrografia: rîul Baboia (Baboiul), afluent al Desnăţuiului. Apele freatice sunt situate la o adîncime mai mare de 10m (în ultimul timp, şi mai adînc).
Vegetaţia de silvostepă, cu ierburi xerofite (plante care trăiesc în mediu uscat sau cu umiditate redusă) şi pîlcuri de stejar pufos (Quercus pubescens), în Pădurea Rudarilor. ((reg) stejărică, tufan, tufă, tufar, şledun. Tufan mai înseamnă şi: ciomag, bîtă, gorun, măciucă, tufar – pentru că se confecţionează din acest stejar).
Fauna: lupul, vulpea, rozătoarele (şoarecele de cîmp, şoarecele de mişină, iepurele de cîmp), păsări (prepeliţa, potîrnichea, graurul), insecte, reptile, faună mediteraneeană (şopîrla marocană, cîrcăiacul). La sfîrşitul secolului XX s-au acimatizat şi căprioare.
Soluri: cernoziom levigat.
Resurse naturale: terenuri agricole cu soluri de mare fertilitate – cernoziomuri valorificate prin culturi diverse.
Îstorie:
Satul Rudari-Izvoare: sat adunat. Pe teritoriul satului trece Brazda lui Novac (sau Troianul, un val de pămînt, de pe vremea împăratului roman Traian, care se mai întîlneşte în Dolj şi în comuna Carpen, sat Cleanov, în comuna Terpeziţa, sat Lazu, pe terasa de la est de sat, şi în satul Terpeziţa, „La mese”, în comuna Pieleşti, sat Pieleşti, „Toporaşul”, precum şi pe teritoriul Craiovei). La nord de sat se găseşte Măgura Cazacilor, care reprezintă un mormînt (tumul) din perioada de trecere de la epoca neolitică la epoca bronzului. Satul este atestat documentar în hrisovul din 28 ianuarie 1585 (7093) prin care Petru Cercel Voievod întăreşte Fraţilor Buzeşti, Pleniţa şi Siliştea Păstaia, în urma unei judecăţi, menţionîndu-se printre cei 12 boieri şi „Lupul din Rudari”.
Satul Rudari apare şi în alte documente din secolele XVI şi XVII, în harta lui Schwantz (1723), în memoriile lui Bauer (17789, harta lui Specht(1790), în cartografiile din 1819, 1831, 1840 şi în harta rusă din 1853.
Satul Corlate: sat adunat. A fost locuit încă din antichitate. Pe teritoriul satului a fost semnalată o aşezare dacică nefortificată din secolele II î.Hr.-I d.Hr. şi o necropolă de incineraţie din aceeaşi perioadă. Din necropolă au mai fost salvate doar trei morminte, parţial deshumate. Inventarul acestora constă dintr-o sabie celtică lungă şi o lance, ambele trecute prin foc şi îndoite ritual. Au mai fost recuperate o parte de scut, un inel şi un lanţ de centură. La ieşirea din sat, spre Caraula, se află o aşezare din secolele IX-XI.
Satul este atestat la 11 ianuarie 1535, într-un document emis de Vlad Voievod prin care întăreşte mămăstirii Bistriţa stăpînirea asupra satului Corlate „de ocină şi de ohabă”. Satul apare în aceleaşi documente, amintite mai sus pentru satul Rudari.
Satul Domnul Tudor: sat adunat. Înfiinţat la sfîrşitul secolului al XIX-lea de cei împroprietăriţi la 1864 şi 1879.
Evoluţia proprietăţii:
Satul Rudari-Izvoare:
Rumînit în 19 mai 1608 (7116) de Preda Buzescu, mare ban al Craiovei. Satul fusese vîndut în vremea lui Mihai Vodă Viteazul.
„…şi iar să fie cinstitului şi vlastelinului şi primului sfetnic …jupan Preda, mare ban al domniei mele mai sus spus satul Rudariul tot , cu tot venitul şi cu tot hotarul şi cu toţi vecinii, pentru că acel sat mai sus spus au fost cnezi mai înainte,. Apoi cînd a fost în zilele răposatului Mihail Vodă, ei toţi moştenii satului, anume Vlaia şi Danciu şi Odahna şi Neagoe Norocel şi Lupul şi Lupandra şi Stănimir şi Peia… au venit toţi de-a lor bună voie la dregătorul Dmniei mele mai sus spus, de s-au vîndut cu toţi fraţii lor şi fiii lor să fie vecini cu 5000 aspri gata, şi le-a plătit dăjdiile şi birurile toate, de le-a dat aspri…”
În anul 1819 moşia aparţinea lui Chir Ene Zamanu şi megieşilor. Satul avea 5 şi jumătate lude, 50 de familii (6 de frunte, 18 de mijloc, 26 de coadă. (Lude, s.f. – Denumire a unităţii de contribuabili în Ţara Românească, alcătuită dintr-un număr variabil de birnici. Din slavonul lude. Are înţeles şi de poartă. Birnic s.m. – persoană supusă la bir; contribuabil, subiect obligat să plătească bir, impozabil; dajnic, dăjdiar, liude, mode – în epoca feudală).
În anul 1831, moşia Rudari era megieşească, stăpînită de-a valma de logofătul Ioniţă Rudăreanu cu cetaşii săi, însă trei moşii (moşi) mari.
(Devălmăşia era stăpînirea în comun a pămîntului in cadrul obştilor săteşti.În secolele VIII-XI stăpînirea comună asupra fondului funciar (a pămîntului arabil) era depăşită. Deşi aceasta era încă în proprietatea obştii, folosirea era individuală, prin tragerea periodică la sorţi a loturilor, apoi prin permanentizarea dreptului de folosinţă a lotului respectiv. Proprietatea devălmaşă a obştilor continuă să existe asupra apelor, pădurilor, islazurilor). (Megieş – membru al obştii săteşti, cneaz, moşnean,ţăran liber, proprietar de pămînt, vecin; megieşie – vecinătate). (După „Mic dicţionar de istoria românilor” – Georgeta Zmeu şi Homer Radu, Editura TEMPUS, 1994, pag. 42 şi 84)
În anul 1845, satul şi moşia erau proprietatea lui Ion Rudăreanul şi a altor megieşi; mahalaua de ţigani Rudari era proprietatea mănăstirii Brâncoveanu (314 familii).
În 1852 în sat erau 89 familii de moşneni, 4 proprietari care aveau 40 clăcaşi.
În 1855 în sat erau 101 moşneni proprietari.
Prin reforma agrară din 1864 au fost împroprietăriţi 44 locuitori. Prin reforma din 1879 – 35 însurăţei. Reforma 1921 – 41 locuitori. Prin reforma agrară din 1945 – 58 săteni au fost împroprietăriţi.
În anul 1952 a fost înfiinţată cooperativa agricolă de producţie (CAP) „8 Martie”.
Satul Corlate: Sat aservit (de rumâni). Înainte de 1535 apaţine lui Vîlsan logofătul. După 1535 aparţine mănăstirii Bistriţa. La sfîrşitul secolului al XVI-lea satul aparţine lui Nica postelnic, apoi mănăstirii Glavacioc.
În 1819 moşia Corlatele aparţinea banului Grigore Brîncoveanu şi avea 8 şi jumătate lude, 82 familii (8 de frunte, 19 de mijloc, 55 de coadă).
În 1831 moşia Corlate era stăpînită de biv vel vornic Barbu Ştirbei (în 1832 – aceeaşi situaţie). În 1845 aparţinea pitarului Stan Paleu.
Prin reforma agrară din 1864 au fost împropietăriţi 98 săteni. Prin reforma din 1879 – 7 săteni; prin reforma din 1945 – 21 săteni.
În anul 1952 în sat se înfiinţează CAP „Dezrobire”.
Satul Domnul Tudor: sat de ţărani împroprietăriţi prin reformele din 1864 şi 1879.
Participare la evenimente:
Locuitorii satului Rudari au luat parte la:
Revoluţia de la 1848 – 2 voluntari pentru tabăra generalului Magheru, cu jurămînt pe Constituţie,
Războiul de independenţă din 1877-1878 – 1 decorat, 3 morţi, 4 răniţi, 364 zile transport pentru armată, 165 lei donaţi pentru armată;
La răscoala din 1907, sătenii din Rudari, împreună cu cei din comiunele vecine au „incendiat toate acareturile şi conacul moşieisatului de la Ciocănari; în fruntea lor era chiar secretarul consiliului comunal, Dumitru Nicolaescu, împuşcat ulterior de armată”. În ciocnirea dintre răsculaţi şi armată au fost morţi şi răniţi;
La războiul din 1916-1918 – 116 morţi;
La războiul din 1941-1945 – 193 morţi.
Locuitorii satului Corlate au participat la:
Războiul din 1877-1878 – 1 mort;
Răscoala din 1907 – La 11 martie, de frica sătenilor, proprietarii şi arendaşii părăsesc satul. La semnalul clopotelor s-au incendiat şi distrus conacele şi pătulele. Fiind urmărit de armată, grupul de răsculaţi s-au retras în afara satului, în ciocnirea cu armata fiind 3 morţi şi 3 răniţi; au loc numeroase arestări.
La războiul din 1916-1918 – 17 morţi;
La rărboiul din 1941-1945 – 23 morţi.
Economia:
Ocupaţia de bază a locuitorilor este agricultura cu ramurile ei conexe.
- În anul 1837, în satul Rudari, 163 familii deţineau 448 oi.
- 1842 – Ion Rudăreanu din Rudari ţinea 160 vaci la îngrăşat pe moşia Moţăţei, pe care le comercializa.
- 1892 – comuna Rudari avea 3449 ha (2512 ha pămînt arabil, 103 ha fîneaţă, 171 ha vii, 662 ha pădure); animale: 408 vite, 14 cai, 79 oi. Erau: 3 mori de apă (2 în cătun şi 1 pe moşia Ciocănari), 2 cariere mici de piatră, 2 moşii, 12 comercianţi, 2 cîrciumi.
- 1892 – comuna Corlate avea 708 pogoane şi 49 stînjeni (302 pogoane şi 548 stînjeni arabile, 170 pogoane verdeaţă, 72 pogoane izlaz, 70 pogoane vii, 50 pogoane teren sterp). În sat erau 2 mori cu aburi, 2 comercianţi şi 2 cîrciumi.
- 1906 – în satul Corlate se găseau 93 locuitori care deţineau340 ha, 3 proprietăţi de 1086 ha.
- 1912 – în satul Corlate erau 1 bancă populară „Zorile”, 3 cariere de piatră, 1 cîrciumă.
- 1912 – comuna Rudari avea: 1 bacă populară (din 1904), 1 obşte pentru exploatarea pădurii, 1 moară pe benzină (din 1904), 5 cîrciumi.
- 1912 – satul Domnul Tudor avea 3 cîrciumi.
Evoluţia demografică:
În comuna Rudari:
- 1872 – 1225 locuitori;
- 1892 – 169 locuitori, 372 case (din cărămidă), 19 bordeie;
- 1912 – 3173 (1609 M, 1564 F) locuitori, 626 clădiri locuite, 43 nelocuite, 662 de menaj;
- 1930 – 3398 locuitori (din care 4 ţigani), restul români;
- 1956 – 3742 (din care 1 rus), restul români;
- 1966 – 3409 (din care 1 rus), restul români;
- 1977 – 3216 (din care 11 ţigani şi 3 ruşi), restul români;
- 1992 – 2330 locuitori.
În comuna Corlate:
- 1892 – 474 locuitori (188 M, 286 F);
- 1930 – 560 locuitori;
- 1966 – 690 locuitori.
În satul Rudari-Izvoare:
- 1831 – în sat erau 97 familii şi 14 feciori de muncă;
- 1837 – 163 familii,
- 1845 – 314 familii;
- 1861 – 204 familii, 173 case;
- 1872 – 1225 locuitori;
- 1892 – 1609 locuitori, 372 case, 19 bordeie;
- 1906 – 346 locuitori;
- 1912 – 2084 locuitori;
- 1930 – 2889 locuitori, 542 clădiri,
- 1941 – 2360 locuitori, 535 clădiri, 546 gospiodării;
- 1956 – 2234 locuitori;
- 1966 – 2318 locuitori;
- 1977 – 2330 locuitori;
- 1992 - 2350 locuitori.
În satul Corlate:
- 1831 – în sat erau 77 familii, 16 feciori de muncă;
- 1845 – 106 familii;
- 1861 – 125 familii, 130 case;
- 1872 – 55o locuitori,
- 1892 – 474 (188 M, 286 F) locuitori, 80 case, 33 bordeie;
- 1906 – 93 locuitori,
- 1912 – 565 locuitori, 124 clădiri locuite, 2 nelocuite, 128 gospodării;
- 1941 – 696 locuitori, 163 clădiri, 157 gospodării;
- 1956 – 805 locuitori,
- 1977 – 824 locuitori;
- 1992 – 870 locuitori.
În satul Domnul Tudor:
- 1912 – satul avea 524 locuitori, 102 clădiri locuite, 14 nelocuite, 103 gospodării.
- În anii 1930 şi 1941 este recenzat la satul Rudari.
- 1956 – 703 locuitori.
Instituţii:
În comuna Rudari:
- înainte de 1845 exista o biserică de lemn;
- 1851-1853 - apoi o altă biserică, avînd hramurile „Sfîntul Ioan Botezătorul”, „Sfiinţii Apostoli”, „Cuviincioasa Paraschiva”, construită din zid, de către locuitori.
- 1881 – satul înfiinţase o şcoală;
- 1892 – 1 şcoală şi 1 biserică;
- 1912 – primărie, post de jandarmi, post telefonic, 2 şcoli primare şi 2 biserici.
În comuna Corlate:
- MănăstireaCorlatele, amintită în documentele de la mijlocul secolului al XVII-lea, fost metoh (metoc, mitoc – mănăstire mică, subordonată altei mănăstiri; clădirile ei) al mănăstiriiGura Motrului, a dispărut la mijlocul secolului al XIX-lea;
- 1883 – se construieşte o biserică pe locul mănăstirii;
- 1892 – 1 şcoală mixtă (funcţionînd din 1889, frecventată de 29 băieţi şi 6 fete în anul şcolar 1892-1893) şi 1 biserică de lemn.
- 1902-1905 – rezidirea bisericii construite în 1883;
- 1912 – 1 şcoală primară şi 1 biserică.
Personalităţi:
- din Rudari: Petre Vancea (1902-1986) medic oftalmolog de renume mondial, academician român, membru corespondent (1963) al Academiei Române; creatorul şcolii moderne de oftalmologie ieşeană. Fraţii lui, Ştefan, Mărin (profesori universitari) şi Florea (agricultor, moşier).
- Ing. chimist Constantin Ştefănescu (Ticu lui Bărzoi).
- din Corlate: Vasie Georgescu Paleolog (Paleolog V. G.) , poreclit Bărbosu’(1896-1979) – scriitor, poet, critic de artă (renumit brîncuşolog, prieten cu Constantin Brîncuşi, cu Amedeo Modigliani, cu Guillaume Appollinaire şi alte personaje ilustre, la Paris). Agricultor de seamă. A devenit primul biograf al marelui sculptor. Căsătorit cu Cecile Henriette Lauru, au avut 3 copii: Tretie Stan Dragoses, Preda Varlam Calomfir şi Dyspre’ Henry Theodore. A trăit la Craiova, Paris şi Corlate; este înmormîntat în capela familiei din „Cimitirul Sineasca”.
- Soţia sa, franţuzoaica Cecile Henriette Lauru, a scris cartea „Relatarea sejurului (1903-1913) la Curtea ultimului Kaiser al Germaniei”, Excerpte din memoriile autoarei, Editura Pantheon, Bucureşti, 2005 (coordonare şi selecţie de Sanda Ionela Georgescu, nepoata soţilor Paleolog). „Cecile Henriette Lauru a fost franţuzoaică, a îndeplinit cu brio rolul de educatoare şi profesoară de franceză a fiicei împăratului Wilhelm II al Germaniei şi s-a căsătorit cu V. G. Paleolog, acela care avea să devină mai apoi celebru prin ceea ce a făcut pentru Brâncuşi. Este un jurnal din care se desprinde o uimitoare împletire de rezonanţe franţuzeşti, germane, romîneşti.ba chiar este o scenă în care la nunta prinţesei au participat regele Angliei, ţarul Rusiei şi alte capete încoronate, încît ai zice că a fost precum un summit din zilele noastre. Era 1913 şi în scurt timp s-a încheiat acea „belle epoque”” (Marius Dobrin – „România europeană, La Belle Epoque”, după Internet).
(După „Dicţionarul istoric al localităţilor din Judeţul Dolj”- „Meridiane doljene” – Academia Română, Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolaescu Plopşor” – Craiova. Material rearanjat de mine)Savin BADEA
3.IONICĂ.
POVESTEA LUI IONICĂ CEL PROST
Prelucrare după povestea lui Ion CREANGĂ.
(fragment; în curs de editare)
Amu, cică, într-un sat,
Trăia singur un băiat;
N-avea mamă, n-avea tată,
Nici-o rudă-apropiată.
Un străin era Ionuţ,
Ca picat din lac în puţ. 5
Băietanul părea uns:
Răbdător, tăcut, supus!
Satul i-a găsit tot rostul –
„Ion cel prost”, „Ionică Prostul”; 10
Tot de prost l-arată mecla:
Uite-aşa i-a mers porecla!
Şi-o ţin minte cîte-o lună:
„Dracul – nu ştiu cum se face – 15
Tot în cur la prostu’ zace!”
De fete şi de feciori:
De sărmani, de gospodari,
De chiaburi şi boieri mari: 20
Toţi sunt ţanţoşi şi ţîfnoşi,
Mare neam de Feţi-Frumoşi,
Unu şi-unu – iaca-i numeri! –
Tot cu chebea* între umeri,
Dar căciula de-a căţeaua, 25
Parcă le-a fătat purceaua!
N-avea cap şi n-avea rost,
Să se-ncurce-n vorba lor; -
Lua bătaie (şi cu spor!), 30
Ce păţea, nu împărţea,
Doar spinarea lui ştia!
Vai şi-amar de el, ca dracul,
Încasa la pumni, săracul!
Nu sta-n loc că era foc!
Şi la nunţi stătea deoparte,
Că e prost şi fără carte!
Era pui de bogdaprosti –
Unde-i el, acolo-s proştii! 40
Împietrit, făcea Tănasă,
Cînd ceilalţi băşesc vîntoase;
Sau se joacă de-a barbutul,
Povestind cum e fututul.
Pierde-vară, gură-cască!
Cum o dai, tot bine este!”
Vorba asta, va să zică,
Era vorba lui Ionică. 50
Dacă lui Ionică Prostu’
Îi plăcea treaba şi rostul,
Ce făceau, ce învîrteau,
Flăcăii care glumeau,
Ce puneau la cale – bine! – 55
El se bucura… în fine,
Da din cap ca popîndăul,
Şi-şi zicea în gînd flăcăul:
„Cum o dai, tot bine este!”
Ce spunea, altă poveste. 60
Dacă din ce se făcea,
Îl nemulţumea ceva,
El icnea, se poticnea
Şi tăcea molcom, cocea!,
Ca un ins stingher, străin, 65
Ca picat din cer senin,
Un neisprăvit, o poamă,
Nebăgat deloc în seamă.
Era plin de hăndrălăi – 70
Unde este un flăcău,
Sunt şi fete căcălău;
Unde sunt flăcăi în cete,
Sunt cu mult mai multe fete!
Aşa-i de cînd lumea este, 75
La fel fetele aceste:
Ba mai grase, ba mai slabe,
Mai puştoaice şi mai babe,
Tinerele şi bătrîne,
Şi zănatice, şi zîne, 80
Şi frumoase, şi urîte,
Bărbătoase, dar şi slute,
Bogătaşe şi sărace,
Harnice sau dobitoace,
Inimoase, lenevoase, 85
Flori alese ori scîrboase –
Erau, una cîte una,
Otova, de toată mîna.
Puneau ceasul pe perete 90
Şi-aşteptau, furiş-grăpiş,
Ceasul lor de măritiş,
Cum aşteaptă îngrăşatul,
Porcul, ziua lui, Ignatul.
E o vorbă pe la noi: 95
„Joi abia, ţapule,
Ici la tine supt bărbiţă,
Ici la mine-n chiperniţă!"
Sau alt zis: „Te tai la gît,
Că am burtă de umplut!” 100
Mai şi vorba nu-ştiu-cui:
„Tot paiul cu umbra lui!
–Tot petecu-şi află sacul!”
Sau pe dos, s-o ştie dracul!
„Cum o dai, tot bine este!” –
De s-aşază la mijloc
Şi o leacă de noroc,
Atunci ştii ce bine pică
Vorba prostului Ionică? 110
Să venim la vorba noastră.
De chiaburi mai bogătani,
Din sat, din vecinătate, 115
Era unul mai cu carte,
Un fruntaş avut, cu straie,
Nea Vasile a Hărgaie,
Care s-a-nsurat şi luat
Tot fată de om bogat, 120
Pe fata popii Cioric,
Pe Catrina cu ilic,
Un boboc, cea mai frumoasă,
O zurlie arţăgoasă,
Cea mai hazulie fată; 125
Dacă faci prin sat o roată
Şi-n jur, prin împrejurime,
Cum e ea, nu-i alta, nime’!
Să aflaţi minunea-mare, 130
De cînd popii i se spune
Nea Cioric, ca la grăsune.
S-a lăţit porecla-n sat
De cînd Dascălul a dat
Peste popă o năvală, 135
Nu ştiu din ce nimereală:
L-a zăpşit atunci pe popa
Molfăind cioriciul – hopa! –
Un poltoc din cele tari,
Chiar în sfîntul de altari, 140
Şi în chiar postul cel mare,
Popa neavînd răbdare.
Supărarea – ce să-i faci? –
E-ompărţeală de colaci:
Înciudat, Moş Dăscăliciu 145
L-a pîrît de-acel şoriciu
Şi l-a dat pe beţe rău,
Ca să-l bată Dumnezeu.
Să ferească Domnul, Sfîntul,
Cum ne chinuie cuvîntul!: 150
Dacă oamenii aflară
Acea faptă mai murdară,
Cam cît negru-n unghiuţă,
I-au pus coadă frînghiuţă,
O codiţă mai năroadă, 155
Un cioric cusut pe noadă.
Că anapoda mai sunt
Oamenii de pe pămînt! –
Chiar cînd văd cu ochii lor,
Parcă dracul le dă spor! 160
Că povestea nu ne lasă.
Nunta fetei ce-au iubit,
Toţi flăcăii, toţi dănacii, 165
Au rămas ca fierţi, ca racii;
Opăriţi, bătînd din buze,
Parcă li s-au pus ventuze.
Şi, s-alunge din alean,
Stau călare pe buştean, 170
La crîşmă, de-o săptămînă,
Pe băute, într-o rînă:
Nu le pasă de iubit,
Nici de vacă de hrănit,
Nici de bou de adăpat, 175
Nici de cai de ţesălat –
Cum îi omul gospodar,
Cu căruţă şi cu car,
Şi cu casă, şi cu masă,
Nici-o treabă nu-i apasă, 180
Şi nici grabă n-au de treabă,
Şi nici gloabă de podoabă!
Fecior falnic cît Ceahlăul,
Cît pe ici, cît pe colea, 185
Doar în urma lor şedea.
A intrat în crîşma joasă,
A strigat la crîşmăreasă,
Să-i aducă o sîngeacă
De rachiu şi, cuc pe cracă, 190
A rămas smerit, stingher,
Biet băiat, într-un ungheri,
Un strein, un oarecare,
Cînd se-aprinse cionca tare.
Iar flăcăii, tontălăii, 195
S-au pişat în dosul clăii,
Luînd de coadă pe beţie,
S-o îmbete în prostie!
Mai tot focul şi-l vărsară
Ce-l aveau la inimioară, 200
Un alt către alt cîrlan,
Cum e omul cel sărman,
Care prinde-o leacă chef,
De-l înjură şi pe şef.
„ – Mă, da’ nătărăi am fost!
De-am lăsat aşe măiastră
Să scape din mîna noastră –
Aşa trupuşor mlădiu,
Aşa sîn mai azurliu, 210
Aşa flori de ochişori,
Negri şi scînteietori,
Şi sprîncene încordate,
De te bagă în păcate!
Nu ştiu dacă ne-o mai da 215
Dumnezeu, în mila sa,
Alta-n ochi a mai vede,
Că prea tîrtoşă mai e!
Iar şiretul de Vasile
Ne-o fură în şapte zile; 220
A făcut ce a făcut,
A muncit şi s-a zbătut
Şi-a ajuns chiabur din mers,
Un pervers care ne-a şters
Păpuşoiul de pe foc, 225
Să ne plîngem de noroc!”
S-o pup ici după ureche
Şi-ncă-o dată mai cole,
Unde ştiu că bine e!” 230
Dau cămeşa de pe mine,
Să mă lase mai apoi
Să-i vîr mîna-n sînii goi,
S-o mai hodinesc o leacă 235
Printre ţîţe şi la floacă.”
Că nici Popa-cel-Înaltul
Nu s-ar da, mă rog, în laturi,
Dac-ar prinde-o peste haturi. 240
Dar eu,măi,dragă Pulică,
Pentru-aşe de păsărică,
M-aş da rob la turci, Tălpane,
Să mă taie-n iatagane,
Dacă m-ar lăsa ‘mneaei 245
Să mă culc la sînul ei,
Sînişorii azurlii,
Vorba lui Mărin – nurlii.”
Zise-atunci un alt holtei, 250
Mai tomnatic, din bătrîni,
Fără grijile cu sîni –
Dar ajuns-ai prea departe!
Dacă ţi-ar fi fost, încalte,
Cereai fata la părinţi, 255
Nu scrîşneai acum din dinţi.
Ai şezut la eleşteu
Gură-cască, teleleu!
Acum na-vă cîte-un pai
Să scobiţi prin dinţi mălai! 260
Luaţi o leacă de pelin
Şi clătiţi-vă puţin!
V-aţi trezit cu ţuica-n nas
La trei zile de Ispas.
Geaba plîns, geaba oftat: 265
Gata – a zburat! – s-a dat!
În bucătăria ei
Stă Catrina cu Grivei!
Gata vorba, nu-i de şagă,
Vă lipseşte cîte-o doagă!” 270
De o parte şi visa,
Nu s-a mai putut opri
De-a tăcea şi-a chicoti;
S-a sculat de unde sta, 275
Despuiat de frica sa;
S-a dus drept la hăndrălăi
Şi le zise: „ – Măi, flăcăi,
Tot mă ţineţi voi de prost,
Dar mai proşti tot voi aţi fost; 280
După cum văd eu prea bine,
Sunteţi mult mai proşti ca mine.
Geaba ţineţi nas pe sus
Şi vă daţi ţanţoşi la spus!
Ce-mi daţi voi, bătu-o-ar vina, 285
S-o ferchezuiesc pe Catrina?
Cum vreţi voi, cu-ăl pulărău
De faţă – bărbatul său!
Chiar acuma, dacă vreţi,
Un ceas-două, măi băieţi!” 290
Îndrăciţi de ciudă, beţi,
Au sărit, zdrobind paharul,
Şi s-au repezit cu parul,
Ca hultanii, pe Ionică, 295
Zicînd: „ – Bă, tu, pulă mică!
Ce-ai zis tu, măi, Sărăcilă?
Că beuşi cu Sarsailă!
Îţi bea minţile rachia?”
Zise altul: „ – Dau eu mia, 300
Pe bătute, zău, vă jur!
Da’ să-i daţi la cap şi-n cur!
Să înveţe altă dată
De-a vorbi aiurea, bată-l!”
Zice altul spre flăcăi –
Poate că el ştie bine
Ce vorbeşte şi cum ţine…
Să ne-arate-ntîi el fapta
Şi-apoi să îşi iee plata! 310
Lauda, de-i multă, strică! –
Ia, spune-ne, măi Ionică,
Ce să-ţi dăm? Cai, boi sau vaci?
Ca să faci ce-ai zis că faci.”
Zise el către holtei –
Şi-o vadră de vin vîrtos;
Nu vă fac prea mult ponos.”
Zise unul dintre ei – 320
Vadra cea de vin şi-n turmă
O vom bea, dar toţi, la urmă!…
Da-s aşe de supărat
Că doresc şi-aist păcat!”
Zice şugubăţ Ionică. -
Acum, cîţiva, hai cu mine,
Să puneţi de-o pîndă bine,
Pe părete,-n dos la casă,
La Vasile şi-a frumoasă. 330
V-aţi uita pe ferestruică
Şi-ţi vide un nor de ţuică,
Şi-apoi eu, prin toată casa,
Cum o zgîlţîi pe mireasa!
Dar încet cu ţopăiala, 335
Să nu crească bănuiala:
Vîrîţi omul în prepus,
Să vă dea cu cracii-n sus;
Şi-atunci ce o mai făcea
Nu va fi din vina mea!… 340
Eu cu cîinii – fleosc şi trosc! –
Nu mă latră, mă cunosc.
Dar să luaţi la pîini muiete
Cu rachiu şi… la perete!;
Cîinii muşcă miezul pîinii 345
Şi-ngăimaţi aşe toţi cîinii –
Mi-i daţi cu botul pe labă,
Pîn’ oi face eu pe treabă!…”
Se iau după prost prin văi, 350
Prin ogrăzi şi prin grădini,
Stîrnind cîini şi mărăcini.
Şi, hai-hai, şi haida-hai
Prin ograda lui Mi’ai,
Pîn’ la casa cu pricina, 355
Unde şade ea, Catrina -
La casa lui Moş Vasile,
Cel cu nunta-n şapte zile.
În puterea nopţii triste,
Toţi cu nasuri prin batiste, 360
Că-i umfla un pui de rîs,
Nu puteau vorbi, nici „pîs”!
Deschid poarta din zăvor
Şi-n ogradă nu-i Azor –
Cîinii fără să-i zăpşască, 365
C-aveau nunta lor cîinească,
Cu bătaie, vai de mine!,
Dar cu-atîta rău, mai bine!
La o pîndă sub un prun, 370
Doar Catrina se trezeşte Vasile are obraz: 405
Pe peretele din dos,
Cum s-au înţeles frumos.
Iar Ionică Prostălăul,
Bucuros că nu-i dulăul,
Se duce-n cerdac la uşă 375
Şi bate c-o vergeluşă:
„ – Baică Sile! Nea Vasile!
Eşti acasă, baică Sile?”
Din somn şi bodogăneşte: 380
„ – Scoal’, bădie, săi, tălică!
Că dă-n uşă şi ne-o strică!”
Iar Vasile, somnoros,
Se scoală viteaz de jos
Şi se duce-n uşa tinzii, 385
După ce-a zîmbit oglinzii,
Şi întreabă, sigur, solo:
“ – Care eşti? Cine-i acolo?”
“ – Eu, baică Vasile, eu!”
“ – Care eu? Ce derbedeu?” 390
“ – Eu, Ionică, omu’prost!...”
„ – Tot nărod rămas ce-ai fost!
Numai tu prin mărăcini,
Asmuţi cîinii prin vecini,
De se-nvîrt şi-arată colţii, 395
Taman în puterea nopţii,
Cînd tot omul doarme dus;
Oare ce-i ave de spus?” –
Zice Vasile căscînd.
„ – Stai, baică Vasile, blînd, 400
Desfă uşa şi-am să-ţi spun,
De ce urlu de nebun.
Nu mă lăsa!...Doar matale
Eşti nădejdea mea, că-i jale!...”
Se înmoaie la necaz
Şi –i dă drumul lui Ionică
Pe poteca cu sipică.
Apoi pune uşa-n fiare,
În cîrlige şi-n zăvoare. 410
Dar cînd intră amîndoi
În odăi pe neguroi,
Bojbăind pe la uşori,
De vreo două sau trei ori,
Se împiedecă pe prag 415
De un ditamai ciomag.
Nu dau turcii, bre, voinice!”
Ia opaiţul, l-aprinde,
Cască leneş şi se-ntinde: 420
“ – Nu dau turcii iar în ţară ,
Să scoţi oamenii pe-afară,
Pe o lună somnambulă,
Negură-catran şi hulă!”
Rău mă strînge un pantof! –
Rîde Ionuţ Prostovanul,
Desculţat mai în tot anul! –
Ba mai rău decît dau turcii,
Sînt cam luat în vîrful furcii: 430
Satul m-a văzut sărman,
Biet băiet străin, cîrlan,
Şi-ar vre să mă dea la oaste,
Cu arcanul prins, la coaste:
Vornic, Paznic şi Moş Broască 435
S-au vorbit să mă găbjască,
Dar simţindu-i înhăitaţi,
Am scăpat dintre turbaţi;
M-am ferit, m-am furişat,
Pînă cînd i-am încurcat 440
Şi-am spulchit-o repejor,
Fiind mai iute de picior.
Şi-am ţinut-o prin ocoale
Pîn’ la casa dumitale.
D-aci doar moartea m-o lua, 445
Afară de dumneata,
Doară să mă dai, tăluţă,
Să te scapi de-l găgăuţă!”
Nu mai tremura de frică, 450
Doar nu este ţara-n pradă,
Eşti la mine în ogradă!
Socru-mieu e Popă-n sat;
Vornic, naşu-mieu, Ignat;
Paznic, Moşu-mieu, Gîndacu’, 455
Tata e vatman... ce dracu’!,
Oi pute să fac ceva
Pe supt mînică, cumva,
Pentru tine, să te scap! –
Dar tu bagă bine-n cap, 460
Că la vara viitoare
Om să fii şi tu, tîlhare;
La arat, la semănat,
La săpat, la treierat...”
Nu mata îmi dai de-o ciorbă?
Numa’ mult stau şi mă mier,
Ce-au c-un biet băiet stingher?;
Pentru ce mă urmăresc,
M-asupresc, mă prigonesc, 470
Îndîrjiţi pînă-ntr-atîta,
Că n-am dat la cap cu bîta!”
Gata, ţi-a zburat năpasta!
Nu te teme chiar aşa, 475
Eşti scăpat în casa mea!
N-ai habar! Am încărcate
Trei pistoale, agăţate
Colea-n cui şi cînd ţintesc
Dau la fix şi nimeresc! 480
(va urma)
POVESTEA LUI IONICĂ CEL PROST (PORECLIT ŞI IEREMIA)
În satul acela erau o mulţime de feciori de gospodari, care de care mai chiaburi şi mai ţanţoşi - tot de cei care umblă cu chebea între umere şi poartă căciula pusă de-a căţeaua. Şi Ionică cel prost n-avea cap să se amestece în vorba lor, c-apoi ce păţea cu nime' nu împărţia, sermanul! El şi la crîşmă şi la joc şi pe la nunţi şedea tot deoparte, ca un pui de bogdaprosti, se făcea "Tănasă", şi numai asculta ce pun la cale ceilalţi; şi cînd îi plăcea ce fac ei, da şi el din cap şi zicea că "tot bine este". Asta era vorba lui Ionică. Iară cînd nu se mulţămea cu ceea ce fac ei, atunci numai icnea şi el şi tăcea molcum - cum îi omul cel strein şi nebăgat în samă.
V-am spus că satul acela era plin de flăcăi. Negreşit că unde-s flăcăi mulţi, fete sînt şi mai multe; asta-i de cînd lumea: şi tinere şi bătrîne, şi frumoase şi slute, şi bogate şi sărace, şi harnice şi leneşe - de toată mîna.
Şi bietele fete, cum îs fetele, îşi aşteptau şi ele ceasul de măritiş cum îşi aşteaptă porcul ziua lui Ignat... Vorba ceea: "Joi, ţapule, joi, la tine ici (arată gîtul ţapului) şi la mine ici (arată la chiperniţă...). Şi apoi ştiţi că este o vorbă ca: "tot paiul are umbra lui şi tot sacul îşi găseşte petecul". Ş-apoi cînd mai este ş-oleacă de noroc la mijloc, atunci ştiu că-i bine, vorba lui Ionică.
Dar să venim iar la vorba noastră. Între toţi flăcăii din satul acela şi din vecinătate era un flăcău fruntaş, anume Vasile, care s-a însurat şi a luat de nevastă iarăşi o fată de fruntaş, anume Catrina lui Popa Cioric, care era cea mai frumoasă şi mai hazulie fată dintre toate fetele din sat şi de prin împrejurimi.
Dar parcă văd că vă ţineţi să întrebaţi că de ce-i ziceau lui Popa Cioric, Cioric? Mai aveţi puţintică răbdare că îndată veţi afla şi asta. Dascălul din sat a zăpsit odată pe popa molfăind un potloc de cioric în postul cel mare, chiar în sfîntul altari. Şi de la o împărţeală de colaci, dascălul avea ciudă pe popă, l-a dat pe beţe. Şi apoi ferască Dumnezeu sfîntul să nu te afle oamenii măcar cu cît îi negru supt unghie că îndată îţi pun coadă, cum i-au aninat şi popei codiţă de cioric. Anapoda mai sînt şi oamenii: cînd văd cu ochii… parcă dracul li spune.
Acum să venim iar la vorba noastră, de unde am lăsat.
După ce s-a isprăvit nunta, toţi flăcăii ceilalţi au rămas ca opăriţi şi bătînd din buze. Şi ca să mai alunge aleanul din inima lor, s-au adunat şi ei acum cu toţi la crîşmă şi s-au aşternut pe băute o zi întreagă; parcă nici nu le păsa că au boi şi vaci de hrănit şi de adăpat, cai de săcelat şi cîte alte trebi nu-s la casa omului gospodar, cînd vre omul să le facă.
Ionică cel prost, cît ici cît cole, s-a luat şi el pe urma lor, a intrat în crîşmă, a strigat la crîşmăreasă să-i aducă o singeacă de rachiu, s-a aprins cionca şi s-a pus şi el deoparte într-un ungher, ca un băet sărac şi strein ce era. Flăcăii ceilalţi, după ce-au luat beţia de coadă au început a-şi vărsa inima unul către altul, cum îi omul cînd prinde şi el, sermanul, la oleacă de chef.
Unul zicea: Mă! da’ nătărăi am fost de-am lăsat aşa drăguţ de fată să scape dintre noi! Aşa trupuşor mlădios, aşa sîn azurliu, aşa ochişori negri şi scînteietori şi aşa sprîncene încordate, nu ştiu, zău, de ne-a mai de ochii a vede! Şiretul acela de Vasile a făcut ce-a făcut şi ne-a şters păpuşoiul de pe foc…
Altul zicea: Mă! Eu aş da o pereche de boi, cei mai frumoşi, numai să mă lese s-o pup odată colé, cum ştiu eu…
Altul: Eu aş da şi cămeşa de pe mine, numai să mă lese să-i pun mîna pe ţîţe oleacă…
—Te cred şi eu, zise altul, de asta nici popa nu s-ar da în lături – da’ eu, măi pulică, m-aş da rob la Turci ca să mă lese numai odată să mă culc la sînul ei cel azurliu, vorba lui Tăplan.
—Bine ţi-ar mai fi, zise atunci un holtei tomnatic, care nu mai avea acum grijile aceste… dar prea departe ai ajuns; dacă ţ-a fost de dînsa, cînd era fată mare la părinţi acasă, de ce-ai şezut deoparte ca un felteleu ş-ai căscat gura? Acum na-vă cîte un pai, scobiţi-vă pintre dinţi, şi vă clătiţi gura cîte c-oleacă de vin. V-aţi trezit şi voi tocmai a treia zi după Ispas. Ea are acum bucătăria ei şi degeaba vorba.
Ionică cel prost, cum sta deoparte şi-i asculta, nu s-a mai putut stăpîni să tacă, ci s-a sculat iute de unde şedea, a lăsat şi frică şi tot la o parte şi s-a dus drept între dînşii, zicînd: Măi flăcăi, tot îmi ziceţi voi că eu sînt prost, dar, după cum văd eu acum, mai proşti sînteţi voi de o mie de ori decît mine. Degeaba vă mai ţineţi cu nasul pe sus şi sînteţi aşa ţîfnoşi… Ce-mi daţi voi, măi, şi s-o ferchezuiesc eu pe Catrina de faţă cu bărbatu-său, chiar acum, dacă vreţi?
Atunci toţi flăcăii, îndrăciţi de ciudă, au sărit drept în picioare şi s-au răpezit ca nişte vulturi asupra lui Ionică, zicînd: Ce-ai zis tu, măi Sărăcilă? Dacă ai băut rachiu, nu trebuia să-ţi bei şi minţile.
— Ia luaţi-l, măi, de cap, zise unul, să se înveţe el de altădată a mai vorbi într-aiurea. — Da, ia, daţi-i pace, măi, zise altul, poate că omul ştie ce vorbeşte… Să-i vedem mai întîi lauda şi apoi să-şi iee plata… Ia spune ce să-ţi dăm, măi Ionică, ca să faci ce-ai zis tu?
— Ia una de noauă lei, zise el, ş-o vadră de vin vechi, nu vă cer mai mult.
— Iaca una de noauă lei, zise un flăcău; vadra cu vin om be-o pe urmă; numai să vedem ş-aist păcat.
— Fie ş-aşa, zise Ionică. Acum haideţi cîţiva cu mine şi puneţi-vă la pîndă la păretele din dosul casei lui Vasile, de vă uitaţi pe ferestruică, şi-ţi vede cu ochii ce-am să fac eu. Numai încet, să nu tropăiţi cumva ori să faceţi larmă ca să vîrîţi omul în prepus, ş-apoi atunci să nu fie vina mea. Eu mă cunsc cu cînii, dar voi luaţi pîne muetă în rachiu, de i-ţi îngăima, pîn-oi face eu pe treabă…
Atunci se ieu vreo trei-patru flăcăi după Ionică şi hai, hai! hai, hai! ajung la casa lui Vasile în puterea nopţii. Deschid ei portiţa binişor şi intră în ogradă, fără să-i zăpsească cînii, pentru că chiar atunci aveau şi ei o nuntă-n sat… Dar cu atîta mai bine.
Flăcăii cei patru se pun de pîndă la păretele din dosul casei, după cum le-a fost vorba, iară Ionică se duce la uşă şi începe a clămpăni şi a bate, strigînd: băică Vasile, băică Vasile, acasă eşti?
Catrina atunci se trezeşte din somn şi zice: Bădică, bădică! Te scoală că nu ştiu cine bate la uşă. Vasile atunci se scoală repede, se duce la uşă, în tindă, şi întreabă răstit: cine-i acolo?
— Eu, băică Vasile.
— Cine, eu?
— Eu, Ionică cel prost.
— Că numai unul ca tine trebuia să fie, ca să sparii oamenii din somn la vremea asta. Da ce cauţi pe la noi tocmai acum în puterea nopţii, mă Ionică, zise Vasile căscînd.
— Mă… rog, băică Vasile, deschide-mi uşa şi ţi-oi spune eu…; nu mă lăsa, că la dumneata mi-i toată nădejdea… Vasile, cum aude asta, dă drumul în casă lui Ionică, închide iar uşa, împinge zăvorul la loc şi apoi intră amîndoi în casă, bojbăind pe la uşori şi împedecîndu-se de prag pe întunerec.
— Da ce-i, măi Ionică, zise Vasile aprinzînd opaiţul; au dat turcii în ţară, de umbli sculînd oamenii de pe la case acum în puterea nopţii?
— Of! băică Vasile, of! ba mai rău decît turcii. Satul ş-a pus ochii pe mine, văzîndu-mă că-s băet strein şi fără nici un sprijin, şi vre numaidecît să mă dee la oaste. Vornicul, pasnicul şi alţi cîţiva oameni, cît pe ce erau să pue mîna pe mine. Şi eu simţind asta, am scăpat dintre dînşii ca dintre nişte cîni turbaţi, m-am furişat cum am putut şi răpede am spulichit-o, ţiind tot o fugă pînă la dumneata. Şi numai mort m-or lua de-aici; afară numai dacă-i vre să mă dai şi dumneata, băică Vasile!…
— Da ţine-ţi firea, măi Ionică, nu fii aşa de fricos, că doar nu-i ţara în pradă. Socru-meu îi Popă în sat la noi, Nănaşu-i vornic, Moşu-i pasnic şi Tata-i vatman, nu dracul; oi pute eu să fac ceva sub mînică şi pentru tine, ca să te scap. Numai la vară, cînd oi ave şi eu de lucru, cred că om îi fi şi tu.
— D-apoi mai încape vorbă, băică Vasile? Numai mult stau eu de mă mier, ce dracu’ au ăştia cu mine, de mă urmăresc şi mă prigonesc pînă la atîta; parcă le-am mîncat capul…
— Lasă, măi Ionică, nu te mai îngriji de atîta; dacă te-ai văzut odată în casă la mine, n-ai habar, că uite pistoalele cele cum stau încărcate colo în cui! Dar nu ştiu cum să mai zic şi eu ca să nu greşesc. Ş-or fi pus ei ochii pe tine, nu-i vorbă, dacă tot umbli ca un fulău prin sat de colo pînă colo şi n-ai nici un căpătîi. Ia însoară-te şi tu şi atunci ai scăpat de oaste: n-or mai ave ce zice nici ei. Hai să te toporîm iute şi degrabă! Iaca fată bună pentru tine: ie pe Ioana Todosiicăi din deal – fina socru-meu – şi te cununăm într-o noapte eu şi cu nevastă-mea, chiar aici în casă la mine. Ce zici şi tu, bre Catrină, aşa-i c-avem să facem o casă bună, cum se cade? S-avem să jucăm la nuntă ca să scuturăm toţi puricii de astă-vară.
— Mai aşa ?! Nunta-i gata, numai de-ar vre fata, zise Catrina înghiţind…
— Da ce-a mai căuta` şi ea, zise Vasile, că doar n-a să umple borş în veşca ceea a ei…
— Ia amu ştiu că ai vorbit şi tu de te-ai prichit, zise Catrina bosumflată; măcar că leorbiţi voi bărbaţii cum vă place, dar eu, slavă Domnului, n-am văzut gunoi de fete pînă acum.
— Apoi dacă nu vă veţi ţine voi parte una alteia, cine are să vă ţie? zise Vasile. Dar ce, Ionică nu-i bun? Ba zău, încă nu-i ea de nasul lui… Parcă cine ştie cine-i ea să-i rupă cineva mînecile pînă pe-acolo. Ştiu că n-a fi aşteptînd s-o iee feciorul lui Pulea Spătariul…
— Da ce-i mai ai grija atîta, zise Catrina, mînca-i-ai ceea… să-i mănînci! (să mă erte Ionică de vorba cea proastă…).
Ionică, nu-i vorbă, avea bun sprijin în Vasile dar în Catrina şi mai bun: pentru că el, ca băet strein şi sărac, slujise mult şi la tata lui Vasile şi al Catrinei. Cu Catrina scărmănase Ionică lîna şi făcuse caere; cu Catrina scosese cînipa din topitoare. Povestea cîntecului:
- A zis lelea că mi-a da
- Cînd s-o coace cînipa
- Ş-a duce-o la topitoare
- Şi mi-a da dintre picioare!
Cu Catrina depănase Ionică fuse şi-i ajutase a lua călepe de pe răschitoriu. Cu Catrina la nevedit, cu Catrina la ghilit, cu Catrina la cules fragi şi căpşune din pădure, cu Catrina în toate părţile… În sfîrşit, ce mai la deal la vale, Catrina ştiea treaba lui Ionică, cum se cade, şi Ionică pe-a Catrinei încă hăt! de pe cînd era ea fată mare. Cum s-ar zice, s-a scăpat şi ea atunci în ţarină, ia aşa, în şagă, cîte oleacă: adecălea Ionică dăduse peste Catrina. – Norocul lui Vasile, ca să nu mai trudească şi el atîta a face începutul…
— Ce zici, măi Ionică, să iei treaba pe mînecă? Te hotărăşti să te însori?
— Apoi dă, băică Vasile, zise Ionică scărpinîndu-se în cap; dumitale uşor ţi-i a zice. Dar eu ce am să fac cu femeea?
— Ă…ra! Măi Ionică, prost mai eşti! D-apoi nu ştii tu ce face omul cu femeea lui? Uită-te! Pune mîna, unde-i lîna, cum am pus-o eu la Catrina…(apucînd-o tocmai de colo…).
— Doamne, bădică, Doamne, tare mai eşti şi dumneata nu ştiu cum; faci copilării şi vorbeşti nimicuri faţă cu oamenii streini în casă.
— Da’ ia las’măi Catrină, las’ nu te mai marghioli şi tu atîta, că doar Ionică-i de-a noştri…
— Ei, cum ţ-ai mai luat samă, măi Ionică? Tot nu ştii ce-ai să faci cu nevasta cînd te-i însura? S-o dai pe mîna mea, că de-asta, slava Domnului, nu-i supărare…
— D-apoi dumitale aşa ţi-i a zice, băică, că ai avut tată şi mamă să te înveţe. Dar eu de la cine era să învăţ, c-am rămas de mic copil sărac de părinţi…
— Apoi dar tot bine zic oamenii, că eşti prost, măi Ionică. Hai! Ce-mi dai tu mie să te învăţ eu?
— D-apoi ce nu ţ-aş da, băică, din toată sărăcia mea! Dar numai una de noauă lei am la sufletul meu.
— Bună-i ş-aceea, măi Ionică; dacă n-ai mai mult ad-o-ncoa, măi băiete, şi te învăţ eu tot meşteşugul gospodăriei,
- Că dacă nu-i pulă
- Casa nu-i sătulă.
Ionică scoate atunci cea de noauă lei ş-o pune în palma lui Vasile. Vasile o ie cu bucurie, o stupeşte şi zice: noroc să de Dumnezeu! Apoi o pune în pungă şi zice Catrinei:
—Catrină-hăi! Ia aşază-te tu oleacă, bre, cole cum ştii tu, ia ridică-ţi poalele să vadă şi prostul ista ce facem noi, ca să înveţe a face şi el…
— Vai de mine şi de mine, zise Catrina, cu mîna la ochi, de ruşine, asta-i încă una: parcă vorbeşti de pe ceea lume, bărbate. Nu cumva te-ai apuca de făcut năzbîtii de faţă cu oamenii? Strînge-ţi minţile acasă, zăludule!
—Ia taci, bre Catrină, taci! Iaca ceea de nouă lei, să-ţi iei mărgele şi cercei. Ş-odată o prăvale pe pat, îi ridică poalele frumuşel şi zice: Apropie-te, măi Ionică şi deschide-ţi ochii în patru şi te uită, ca să vezi şi tu… Şi dă-i şi dă-i, de-i mergeau petecele…Catrina, văzînd şi ea pe bărbatu-său că-i aşa de nătărău, a închis ochii ca mîţa şi s-a făcut moartă-n păpuşoi… Dar Ionică cel prost, holbînd ochii mari, a rămas înlemnit, cu gura căscată şi numai nu-i curgeau balele ca la cînii cei turbaţi!
—Ei, măi Ionică, zise Vasile, cu limba scoas-afară şi gîfîind, după ce s-a mîntuit, nici acum nu te-ai dumirit ce-ai să faci cu nevasta, după ce te-i însura?
—Doamne, bădică, tae-mi capul, dacă ştiu ce-aţi făcut dumneavoastră.
—Ptiu, măi! Da greu mai eşti de cap! Se poate să nu-ţi intre aista chiţibuş în bostan după cît ţi-am arătat eu? Se vede că eşti făcut spre zile mari, sau dracul mai ştie cum, de-ai ieşit aşa un boţ cu ochi şi fără oleacă de pricepere în capul tău, punihosule ce eşti! I-auzi, fa Catrină, ia peste-aşa bărbat să fi dat tu, ş-apoi te vedeam eu ce făceai, cînd îţi vin haghiţele…
Catrina, auzind asta, se marghiolea şi se prefăcea mînioasă, ducînd mîna la ochi şi zicînd: Nu ţi-i oarecum să-ţi fie, nebunule! M-ai făcut de ruşine în faţa lui Ionică, mînca-l-ar jegul să-l mînînce, că numai mi-a stricat somnul cu oastea ceea a lui!
—Doamne, măi Catrină, cum îl blastemi şi tu curat degeaba; da’ unde era să se ducă şi el, săracul, dacă n-are pe nimene… Hai, măi Ionică, ce zici, nu ţi-ai mai închipuluit tu, în capul tău, ce-ai să faci cu Ioana ta, cînd a fi să fie?
—Tae-mi capul, băică, nu ţ-am mai spus?
—Măi, da drept să-ţi spun că proastă lighioaie-mi eşti! Nu, zău, dacă te-ar prinde şi te-ar duce la oaste, cum ai duce-o, dacă eşti aşa de bucciu la capul tău?
—Ia, ar face şi el mămăligi la ceilalţi, zise Catrina, cu capul ascuns în cergă, că de alta nici nu-i bun, cred eu…
—Ia lasă-l, fa Catrină, şi tu acum; nu-l mai pildui atîta, că-l vezi cîtu-i de necăjit, sărmanul! Ia mai bine învaţă-mă ce să fac cu dînsul?
—Ce să faci? Fă ce ştii, dacă ţ-ai luat beleaua pe cap!
—Apoi dar eu găsesc cu cale să te mai aşezi tu oleacă cole la muchea patului şi cu picioarele de-a umere, să vadă şi punihosul ista mai bine ce facem noi; poate a pute şi el odată băga la cap… Că, zău, îmi vine să-l umflu cu dinţii de păr de ciudă ce mi-i pe dînsul; că încă n-am văzut aşa tigoare de om, de cînd îs eu.
—Ia las’, băică Vasile, zise Ionică, nu mai necăji degeaba pe Catrina, că văd eu bine că n-am să învăţ cîtu-i lumea şi pămîntul…
—Ba nu, măi Ionică, nu te las din casa mea pînă ce nu-i învăţa în astă noapte, ferească Dumnezeu! Că am de gînd numaidecît să te însor şi să fii de casa noastră. Catrină-hăi! ia aşază-te, bre, odată, cole, cum îi ştii tu mai bine; nu mai fii aşa de ruşinoasă, că Ionică-i de-a noştri şi ca mîne-poimîne are să facă şi el cu Ioana lui ce facem noi acum.
Catrina nu prea voia să se aşeze, cam umbla cu şopîrleala. Ca-n povestea ţiganului: „şopîrcai cu cine şopîrcai, dar cu Ivan nu şopîrcai”.
Tocmai aşa şi deliul de Vasile nu mai aşteptă multă rugăminte; ia pe Catrina lui cam cu nepus pe masă, o aşază, cole, frumuşel la muchea patului, cu picioarele de-a umere şi strigă la Ionică să ie sama şi să bage la cap, că-l mănîncă mama dracului.
Şi cum se mîntuie Vasile întreabă:
—Ei, măi Ionică, mai poţi zice şi acum că n-ai învăţat?
—Doamne, băică Vasile, numai că mi-i groază de dumneata să-ţi spun drept; dar zic zău că n-am putut învăţa defel.
—Tă-te pustiea să te bată, netotule, că bolîndă tigoare de om mai eşti; îmi vine să-ţi sucesc gîtul, nu altceva, ticăitule şi puhinosule! Catrină-hăi, ia las’, fa, să facă şi el odată, că poate atunci s-a deschide mai bine la cap…
—Vai de mine şi de mine! Ce spui, bărbate, ce-ţi iese din gură? Nebun eşti, ori te faci numai? Dar cum ai crede tu c-aş face eu una ca asta, că doar n-am mîncat mătrăgună! Alei! Nu ţi-i ruşine să-ţi fie! Dar de care femeie mă crezi tu pe mine?
—Ia las’, fa Catrină, las’! Unde a mers miea, meargă acum şi suta: că doar, futu-l, n-a să ţ-o mînînce din loc. Ş-odată, c-o mînă trînteşte pe Catrina pe pat, iar ceielaltă îl apucă pe Ionică de cămeşoi şi-l trage peste dînsa, cu de-a sila!…
Atîta i-a trebuit lui Ionică cel prost, ş-apoi atunci las’ pe dînsul că pe loc s-a dat la brazdă. Povestea cîntecului:
- Scoas-o vînă cît o mînă,
- Bortelită-n căpăţînă,
- Strujită la rădăcină;
- Şi cum o puse,
- Cum se duse,
- Parcă fu, pustiea, unsă!…
Şi unde nu începe a lua pe Catrina cam în răspăr, coleá, cum ştia el de mai demult… de pe la părintele Cioric de-acasă… de prin păpuşoi şi de prin cele dudăe… cînd tăiau tăvi de cucută şi de soc şi le destupau cu huduleţul… Catrina, la început, ar cam fi şuvăit ea parcă, de ochii lui Vasile; dar de la o vreme a lăsat şi ruşine şi tot la o parte şi s-a pus şi ea pe drum. Vorba ceea:
- Stai, cumătră, nu mişca
- Că de pulă nu-i scăpa.
- Nici eu nu vreu ca să scăp
- Că mi-i a fute de crăp!
—Văleu, băică, m-a ajuns tocmai la lingurică, zise Catrina, buricîndu-se cît ce putea şi apoi căzu într-un leşin!…
—Ia aşa, zise Vasile: cu prostul ţi-i în cîrd; cît nu ştie, cică nu ştie, d-apoi şi cînd începe a învăţa, dă de tocmeală…
—Încet, măi nătărăule, că mi-i spinteca nevasta… Hai, scoală-te acum de pe dînsa, mormolocule!…
—Poţi să-l mai laşi oleacă, băică, nu-l zminti tocmai acum, că parcă mă unge cu unt, zise Catrina, trăgîndu-şi răsuflarea, de parcă se frigea…
Ionică cel prost, sireicanul, era:
- Ciobănaş de la mînzări
- Cu pula pe trei spinări
- Face prin pizdă cărări…
Un flăcău din cei care pîndeau după casă, mişcat pînă la rărunchi, începu atunci a cînta încetişor, zicînd:
- „Dă-i, dă-i, dă-i! Dă-i, dă-i, dă-i! Pîn-ce-a plăti nouă lei.
- Fata popii lui Cioric
- Betejită-i la buric!
- Dă-i, dă-i, dă-i! Dă-i, dă-i, dă-i! Pîn-ce-a plăti nouă lei.
- Mulţumesc lui Dumnezeu
- Că n-am betejit-o eu!
- Ş-a betejit-o Irimiea
- Că-i e mare măciulia!
- Şi mai dă-i şi iarăşi dă-i, pîn-ce-a plăti nouă lei!…”
Iară ceilalţi flăcăi, cînd au văzut pe Ionică că se scoală de peste Catrina şi pe Vasile că-i aşa de nătărău şi nu-i zice nimic, şi-au pus mîinile în cap şi crăpau de ciudă. Ş-odat’ au şi început a tropăi înadins ş-a face larmă, ca să dea pe Ionică de gol. Ionică pe loc a înţeles vicleşugul lor, ş-odat’ a început şi el a striga:
—Nu mă lăsa, băică Vasile! Auzi-i ş-aici m-au nimerit! Au venit după mine, ca să mă prindă şi să mă dee la oaste… Vai de mine! Ce-am să mă fac?
—Da’ nu te spăimînta aşa, măi Ionică! Fricosule, doar eşti cu mine, zise Vasile. Ş-odată pune mîna pe pistoale şi sloboade vro două-trei pe fereastră afară, de s-a stins şi opaiţul de pe prichici ş-a sărit inima din Catrina, de frică.
Atunci flăcăii, na! Pe ici li-i drumul. S-au împăştiat toţi ca puii cei de potîrniche, luînd-o la sănătoasa… Şi după ce s-au mai depărtat oleacă iar au început a cînta: Dă-i, dă-i, dă-i! şi a chiui ca la nuntă – în pilda lui Ionică şi a Catrinei, ţiind tot o fugă pînă la crîşmă şi ducînd vestea celorlalţi despre ceea ce au văzut. Iar Vasile, după ce s-a încredinţat bine că nu mai este nime’ pe-afară, a dat drumul lui Ionică din casă şi i-a zis să se ducă întins la Todosiica din deal şi să-i spună că l-a trimis el şi pentru ce anume l-a trimis.
Ionică însă, care nu avea grija Todosiicăi şi a fetei sale, Ioana, cum a ieşit din casa lui Vasile s-a dus întins la crîşmă după ceilalţi flăcăi, ca să bee împreună rămăşagul şi să le dee acum de obraz şi despre răutatea, fala şi fuduliea lor.
Şi de atunci ca mai ba să se arate ceilalţi flăcăi fuduli faţă de Ionică şi să-l mai ţie de prost ca pînă atunci. Iar lui Vasile i s-a dus buhul în toate părţile, de-l rîdeau toţi şi cu curul. Şi a trebuit numaidecît să-şi ieie tălpăşiţa din sat şi să se ducă în toată lumea, cu femee cu tot, de răul crancalăilor.
Şi iaca aşa, oameni buni şi boeri D-voastră, am găsit şi eu cu cale, că decît oi vorbi măscărale, mai bine de-aestea… Şi cine-a zis c-acestea-s măscărale, să aibă în pungă multe, multe parale! Iară cine-a zis că-s vorbe de masă, să aibă ticnă şi linişte în casă!
- Scrisă de Ioan-Vîntură-Ţară, în Iaşi, la 22 Octomvrie 1876 şi dedicată cărăcudei din Junimea îmbătrînită în rele cu prilejul aniversării a treisprezecea, numărul dracului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)