OCHI ALBAŞTRI

OCHI ALBAŞTRI - 22. MĂRUL DE LÎNGĂ DRUM

2010-08-03T15:14:00.001-07:00

DRAPELE

2010-01-11T17:13:00.001-08:00

PLANIGLOB

2010-01-11T16:00:00.001-08:00

VREMEA

2010-01-11T14:57:00.001-08:00

INFOCENTER CRAIOVA

2009-11-27T08:09:00.001-08:00

www.infocentercraiova.ro

POEZIE

2009-10-10T10:48:00.001-07:00

POEZIE

Tot românul, ca poetul,
Să-şi respecte intelectul:
Să m-aleagă PREŞEDINTE,
Dacă e întreg la minte!

ŢINEŢI MINTE TREI CUVINTE:
Savin BADEA - PREŞEDINTE!

Savin BADEA

OLTENIADA - 1 AN

2009-08-14T16:29:00.001-07:00

LA MULŢI ANI, MARII ŞI MARIOARE, MARINI ŞI MARINARI! - 15 august
ASTĂZI, 15 august 2009, se împlineşte un an de la "naşterea" blogului OLTENIADA - dedicat CRAIOVEI, tuturor craiovenilor, Judeţului DOLJ, tuturor juveţilor, OLTENIEI, tuturor OLTENILOR, lui Marin SORESCU, ROMÂNIEI, tuturor ROMÂNILOR, tuturor cetăţenilor români cu altă limbă maternă decît limba română, MOLDOVEI de peste Prut, tuturor cetăţenilor - români şi neromâni - din a doua Românie - Republica MOLDOVA, tuturor românilor din celelalte Românii din Lume, EUROPEI, ASIEI, AFRICII, AUSTRALIEI, celor trei AMERICI, tuturor oamenilor din Lume, tuturor ţărilor din LUME - şi acelora care n-au trecut niciodată pe acest blog, dar vor trece în viitor - dar mai ales JAPONIEI, care m-a uimit cu ce interes accesează acest blog. - am stîns 84 de drapele care îmi ornamentează OLTENIADA, inclusiv pe cel alb, al PĂCII, care - glumesc eu - aparţine tuturor serviciilor secrete din întreaga lume, fie staţiei cosmice internaţionale!

MULŢUMESC TUTUROR CITITORILOR MEI! Şi le ofer, cu drag, muzica de mai jos şi tot blogul, toată creaţia mea, tot sufletul meu, "întregă", atît cît mai e, inima mea!
Cu dragoste, Savin BADEA
P.S.Iată bilanţul unui an:
Vizitatori - 389446
Insemnari - 3302
Comentarii - 59-92

Pozitie in top - 8
WeBlog RANKING - 106 459.0000

RECLAMĂ

2009-08-14T15:17:00.001-07:00

Vizitaţi şi citiţi blogul meu:

Savin BADEA: CANDIDEZ LA PREŞEDENŢIA ROMÂNIEI

Politic, Social, Cultural, Economic, Diverse, Poezie, Foto, Video, România

* Principal

* Invitaţie

* Pagina Mea

* Membri

* Fotografii

* Videoclipuri

* Forum

* Evenimente

* Bloguri

* Note

* Administrare

Este o reţea socială pe NING la adresa: http://sacobad.ning.com/

Veţi avea surprize: acum şi... altădată -

Savin-BADEA:----"VEŢI-AVEA-PREŞEDINTELE-PE-CARE-ÎL-MERITAŢI!"-AŞA-E?.html

Trecea condorul... Asculta mai multe audio Muzica

Pentru a putea asculta celelalte melodii, închideţi Prezentarea .

PASAREA COLIBRI - "TRECEA CONDORUL" - melodie aleasă imn pentru campania mea prezidenţială - împreună cu melodia din prezentare şi - "BADE PĂLĂRIE NOUĂ". Aveţi mai bine de 12 ore de muzică bună! (mai precis: 12 ore şi 45 minute)

Fantastic Trip

View more presentations or Upload your own.

HITURI ROMANESTI VECHI SI NOI ,DAR SUPERBE

MELODII ROMANESTI ANII 80 - CENACLUL FLACARA CELE MAI BUNE MELODII

Asculta mai multe audio Muzica

Vă urez succes! Savin BADEA

Savin BADEA - HAINELE CELE NOI ALE IMPARATULUI - H. C. ANDERSEN

2009-02-15T17:18:00.000-08:00

Prelucrare după basmul lui Hans Christian ANDERSEN

Repovestire în versuri.

1(strofa) 1(secvenţa)

A fost odat' un Împărat

Care ştia - minune mare! -

Să fie bine îmbrăcat

Cu haine noi, strălucitoare

De oaste nu se sinchisea, 5

Pe-mbrăcăminte da toţi banii,

De teatru ca de foc fugea,

Pădurea nu vedea cu anii.

Ci doar atunci cînd haine noi

Vroia mulţimii să arate - 10
Cîte un rînd de straie moi,

La fiecare ceas în parte.

Se zice că Măria Sa

Nu lua în sfat mai-marii ţării,

Ci se-mbrăca, se dichisea, - 15

Avea mania îmbrăcării.

5 2

Oraşul era plin şi viu,

Prin piaţă mişunau străinii.

Odat', într-un amurg, tîrziu,

Sosiră, călărind asinii, 20

Doi pehlivani, perfecţi actori,

Ce pretindeau că ştiu să facă,

F'ind mari maeştri ţesători,

O stofă de miracol, iacă:

7

" - O alta-n lume n-aţi văzut, 25

Desene vii, culori superbe,

Cu diamant întreţesut,

Cu flori din aur care-ar fierbe.

8

Croiţi din stofa asta strai
C-o însuşire minunată: 30

Va şti s-arate dacă mai

Există hoţi şi proşti - îndată!

9

Acei slujbaşi nepotriviţi

Şi fără har în meserie

Şi-acei supuşi netoţi, smintiţi, 35

Toţi proştii din împărăţie,

10

S-o pipăie nu pot de fel

Şi nici n-au ochii buni să vadă

Ce filigran! şi ce penel!

Şi ce uşoară-i la paradă!" 40

11 3

" - Ce haine faine! Înţelept

Şi bun voi fi - ce încîntare! -

Slujbaşul cel deştept şi drept

Va sta în slujba cea mai mare!

Voi şti cîţi proşti şi cîţi deştepţi, 45

Cîţi sînt şomeri, cîţi cu simbrie,

Cîţi hoţi există, cîţi corecţi,

Procente certe pe hîrtie!" -

Aşa gîndea cu sîrg şi spor,

În Sala Tronului, Înaltul, 50

Geniu sublim şi creator,

Prea-luminatul, Împăratul.

14 4

" - Voi face-aceste haine,-am zis! -

Măi pehlivani, vă dau parale,

Arunc cu bani în voi, - dau scris - 55

Cît este de la cap la poale!

Să-nceapă lucrul de cu zori,

Şi mintenaş şi fără normă;

Dau aur, ranguri dau, onor!..."

Şi lucrul a-nceput - de formă: 60

16 5

Cei doi şoltici, pentru ţesut,

Au pus două războaie-n care

S-au tot făcut şi prefăcut

Că ţes pe rupte, cu sudoare;

17

De fapt ei nu ţeseau nimic, - 65

Ce li se da luau amintire:

Aurul bun de fir şi - sic! -

Mătasea fină şi subţire!

18

Aşa lucrau pănă tîrziu,

Cînd luna bate prin perdele, 70

Iar pe stative e pustiu:

Sînt goale, nu au stofă-n ele!

19 6

" - Unde cu lucrul s-a ajuns?

Se pare c-a trecut o vreme...

Eu sînt cel priceput şi uns 75

Şi nu e cazul a mă teme.

20
Dar, vai!, în ţara mea sînt proşti,

Trec tăntălăi nebuni pe stradă,

Nevrednicii comandă oşti,

Nepricepuţii fac paradă! 80

Tot umblă zvonul prin oraş

Că Majestatea Sa nu vede...
Păcat! Sînt proşti prea mulţi slujbaşi -

E-un zvon stupid, ce nu se crede.

Ce mă tot chinui - of! şi au! - 85

Eu nu mă tem... Dar pun pe altul

Să vadă faptele cum stau!..."-

Decide straşnic Împăratul.

23 7

Oraşul era viu şi plin:

Prin piaţă se dusese vestea 90

De stofa ce putea deplin

Să afle cum mai stă povestea:

Dacă vecinul are post

Şi nu e vrednic să-l deţie

Sau dacă are cap de prost, 95

Povară pentru-mpărăţie.

25 8

" - Am să-l trimit pe Înţelept,
Cel mai bătrîn din sfetnici, care
E om cinstit şi om deştept,

De-ncredere şi de onoare. 100

Să judece el pentru toţi:

Dacă e stofa minunată,

Dacă sînt ţesătorii hoţi

Şi cînd e treaba terminată.

Va şti să spuie şi-l îndemn, - 105

Doar este cel mai bun din sfetnici, -

Mă jur că n-are cap de lemn,

Nici nu-i nedemn, printre netrebnici.

28 9

Bătrînul sfetnic, cel de soi,

În largi odăi imperiale, 110

Găsi la lucru pe cei doi,

Cu rafturi şi războaie goale.

Îl trec sudori şi e peltic:

" - Ce-o fi, pardon!, şi treaba asta?

Nu văd nimic, că nu-i nimic! 115

O, Doamne, m-a lovit năpasta!

Voi fi văzut? N-oi fi văzut?

Aşi! Parcă pînza pare verde!?...

Sau poate-s prost, nepriceput?" -

Şi nici nu spune că nu vede. 120

31 10

Amicii, pehlivani şoltici,

I-arată pînza mai de-aproape:

" - Vezi, ce arnici! Da' ce sclipici!

Acolo face ape-ape!

Şi ce culoare! Ce desemn! 125

Ce violet! Ce mov! Ce soare!

Nu vede orice cap de lemn

Aşa miracol şi splendoare!

E fulg de nea, un blînd zefir,

În fir bătut de aur moale!" - 130

Şi-i tot arată, în delir,

Stative şi războaie goale...

34 11

Deschide moşul ochii mari:

" - Ce-i de văzut? Nimic! De-o lună,

Doar pehlivani şi panglicari, 135

Ce stau şi zac! Mare minciună!"

Stă moşul palid, lemn de par,

Năuc, ca-ntr-un amurg de viaţă:

" - N-aş fi crezut!... Că-s prost - e clar!

Zevzec, senil şi nătăfleaţă! 140

Dacă se află e prăpăd!

Nu merit slujba mea bănoasă!

Voi spune tuturor că văd:

" - Da, stofa e miraculoasă!""

37 12

" - Ei, ce spuneţi? întreabă stins 145

Un ţesător. Frumoasă-i?" "- Este -

Răspunde sfetnicul, convins

Că nu se face de poveste -

Dar, ca bătrîn, eu văd mai greu,

Să-mi pun clar-văzătorii bine: 150

Vai, ce culori de curcubeu,

Superbe şi diamantine!

Rămîn extaziat şi mut

Şi am să-i spun Măriei Sale

Că mi-a plăcut tot ce-am văzut 155

Şi că mai trebuiesc parale."

" - Ne pare bine - i-au mai zis

Iar ţesătorii şi-ncepură

Să-i spuie ce culori de vis

Şi ce desemn e-n ţesătură. 160

Şi-i asculta docil, cu tact,

Moşneagul, chiar cu luare-aminte,

Să spuie la-mpărat exact.

Şi chiar i-a spus, ştiind că-l minte!

42 13

Iar pehlivanii au cerut 165

Bani tot mai mulţi, purcoi, mătase,

Mult fir de aur, cît mai mult,

Că stocul vechi se-mpuţinase.

Dar îşi vîrau în buzunar

Mătasea, aurul, tot sporul, 170

Dar în războaie nici măcar

Un cap de aţă, nici mosorul.

Căci ei lucrau cum am descris

Cu rafturi şi războaie goale -

Dar Împăratul le-a trimis 175

Alt sfetnic al Măriei Sale:

45 14

Un sfetnic foarte priceput,

Cel mai deştept din tot ţinutul -

Să vadă ce s-a mai ţesut

Şi cînd se-ncepe cu cusutul. 180

Dar şi al doilea moş de soi

Păţeşte ca şi primul - doiul

Holbează ochii amîndoi:

Pe rafturi - gol - la fel, războiul.

47 15

" - Ei, ce spuneţi? - l-au întrebat 185

Cei doi şoltici - Frumoasă stofă! -

I-au arătat-o şi-au cîntat,

Din nou, cu tîlc, celebra strofă:

" - Croiţi dion strofa asta strai

C-o însuşire minunată:

Va şti s-arate dacă mai

Există hoţi şi proşti, îndată."

49 16

" - Măi, prost nu sînt, gîndesc cucoş,

Dar asta-nseamnă că-s berbece

În slujba mea din moşi-strămoşi 195

Şi-ar fi ciudat, dar timpul trece,

Şi cum o fi sau cum n-o fi,

Nu trebuie să afle nima' -

Voi spune c-am văzut-o şi

Voi şti să laud bine crima." 200

Şi a-nceput, precum a zis,

Să laude a stofă fină:

" - Vai, ce desemn - de nedescris!

Şi ce culori îi dau lumină!"

Se duse glonţ la Împărat, 205

Zorit să-l scape de ispită:

" - Măria Ta, sînt încîntat! -

Da, stofa-i nemaipomenită!"

53 17

Dar Împăratul s-a gîndit

Că ar fi bine să se ducă 210

Şi el să vadă, negreşit,

Căci visteria e pe ducă.

A luat cu dînsul un puhoi

De oameni, numai unul şi-unul,

Şi, mai cu seamă, pe cei doiu, 215

Mai mult să facă pe nebunul!

Şi a ajuns la pehlivani,

Care lucrau pe rupte, neică,

Ca doi nerozi, ca doi plăvani,

Fără vreo aţă în suveică. 220

În jurul lor - pustiu şi vînt:

Stative şi războaie goale -

Dar sfetnicii şi-au luat avînt

Şi-i îndrugau Măriei Sale:

57 18

" - Dar, ia priviţi, ce vig frumos!" 225

" - Ce stofe fine, minunate!"

Şi-i arătau, în sus şi-n jos,

Stative goale, descărcate!

Fi'ndcă credeau sărmanii moşi

Că toţi ceilalţi văd stofa bine, 230

Iar dînşii ba, neputincioşi,

Nu vor să cadă de ruşine.

59 19

Îar Împăratul se gîndea:

" - Dar ce să fie oare asta?

Nu văd nimic! Sînt prost sadea! 235
Nu-s bun de împărat şi basta! -

Cumplită treabă! Simt că mor!"

Şi se trezi c-o voce lină,

Cum spune tare, tuturor:

" - Frumoasă stofă! Şi ce fină!" 240

Stă Împăratul năucit.

Priveşte farsa şi n-o crede,

Dar dă din cap că-i mulţumit,

Ferit să spună că n-ar vede...

62 20

Curtenii toţi - gealat, pitic - 245

Priveau holbaţi, ca Împăratul,

Dar nu vedeau nimic, nimic!,

Însă cîntau, cu lăudatul:

" - O, ce frumos! O, ce frumos!" -

Şi-l sfătuiră toţi, în ceată, 250

Să-şi facă haine, maiestos,

Din stofa asta minunată.

Căci s-a ivit, într-adevăr,

Un bun prilej să le şi-mbrace,

La nunta unui prinţ, bun văr,

Şi şansa asta nu-i da pace.

65 21

Iar Împăratul cel deştept

I-a decorat pe-aşa canalii

De pehlivani, cel trag în piept,

Cu decoraţii şi medalii. 260

Şi-au fost şolticii proslăviţi,

În ritm de tobe şi-n urale,

Maeştrii ţesători vestiţi

Ai 'naltei Curţi Împeriale.

67 22

Şi vine noaptea de soroc, 265

Ajunul zilei de serbare,

Cînd ţesătorii "luară foc",

Croiţi cu ruptul pe lucrare.

Nu s-au culcat, ci au muncit

La şai'şpe lămpi... şi lumea-n stradă 270

Putea să-i vadă la croit

Măreţe haine de paradă.

Se prefăceau că forfecau

O stofă luată din stative,

C-o însăileau şi c-o tiveau 275

Cu aţe în culori fictive.

Şi, după muncă, au chemat

Pe cei doi moşi şi toată ceata,

Rostind sfîrşiţi spre Împărat:

" - Slăvite, hainele sînt gata!" 280

71 23

Iar Împăratul i-a privit

Încredinţat, cu tot alaiul,

Cum pehlivanii, negreşit,

Au ridicat pe braţe straiul.

72

" - Poftim!: Ce pantaloni! Ce strai!, 285

Poftim!: Şi haina! Şi mantia!

Nici pînza de păianjen, vai!,

Nu-i mai uşoară, nici hîrtia!

Asemeni haine-mbracă sfinţi,

Ce ştiu a preţui nobleţea - 290

Cînd le îmbraci nici nu le simţi -

Dar tocmai asta-i frumuseţea!"

74 24

" - Da, da - ziceau cei sfetnici mari,

Ce nu vedeau, nici pe zărite,

Că n-aveau ce să vadă... clar!; 295

Iar pehlivanii zic: " - Slăvite,

De-ar vrea iubitul Împărat,

Aici şi-acum să se dezbrace,

V-am pune hainele de-ndat',

C-avem oglindă şi v-ar place!" 300

76 25

Imediat l-au dezbrăcat

Şi pehlivanii-l îmbrăcară

Cu hainele pe Împărat

Din stofa ceia prea uşoară.

Se tot făceau a-l îmbrăca, 305

Se prefăceau vreun fald să-i prindă,

Iar Împăratul se-nvîrtea

Şi se sucea după oglindă.

" - Ce bine-i vin! Frumoase ce-s!" -

Ziceau toţi cei ajunşi în faţă, 310

Vreo cîţiva doar din interes,

Dar, cei mai mulţi, de nătăfleaţă.

" - Nici nu se poate mai frumos

Costum! Şi stofa-i minunată!" -

Confirmă sfetnicul sfătos 315

Şi îl aprobă Curtea toată.

80 26

Maestrul de ceremonii

L-anunţă pe-mpărat, pe-o treaptă:

" - E gata baldachinul şi

Pe Majestatea Sa aşteaptă!"

" - Sînt gata! doar un fald la piept..." -

Striga-mpăratul către grindă,

Să-l creadă lumea că-i deştept,

Că-şi vede hainele-n oglindă.

82 27

Curtenii-n drept îndătinat 325

Să ducă trena la mantie

S-au repezit şi aplecat

Să ia de jos ceva, să ţie...

Şi, prefăcîndu-se - prăpăd! -

Că ţin ceva în mîini, şi pace, 330

Nu vor să spună că nu văd

Nimic-nimic, dar "ţin" tenace.

84 28

Iar Împăratul, pe deplin

Convins că are haine bune,

Mergea acum sub baldachin 335

Şi auzea tot ce se spune:

Căci omenirea de pe străzi

Şi din ferestrele ticsite,

Spunea: " - Ce haine de parăzi!,

Ce minunat au fost croite!" 340

" - Ce trenă straşnică! Ce fald!"

" - Ce haine are Împăratul!"

" - Imperialul roşu cald,

Se scaldă-n aur pe de-a latul!"

87 29

Oraşul era viu şi plin, 345

Dar nici-un om nu vrea să spună

Că n-ar vedea nimic, nici clin,

Din stofa ce le par nebună;

C-atuncea lumea ar fi zis

Că-i rău slujbaş bine-plătitul, 350

Sau că e prostovan, decis

Să dea în gropi, neisprăvitul!

89 30

Dar nici-o haină de-mpărat

N-a mai stîrnit aşa rumoare...

" - Dar Împăratu-i dezbrăcat!..." - 355

Se auzi, şi clar, şi tare...

E-o voce caldă de copil:

" - E vocea nevinovăţiei!" -

Şi şoapta tatălui subtil

Înconjură cuprinsul gliei. 360

" - E dezbrăcat! E dezbrăcat!" -

Strigă înveselit poporul,

Iar rîsul sănătos, curat,

Surprinse pe-mpărat, pe... Chiorul.

92 31

Iar Împăratul cel păţit

Dădu poporului dreptate:

" - Merg înaine... m-au prostit!,

Iar înapoi nu se mai poate!"

93

Şi Împărat, şi Curte, toţi,

Au mers cu fală, drepţi ca acul, 370

Ducînd o trenă de trei coţi,

Pe care n-o vedea nici Dracul.

Păi, n-o vedea, căci nu era! -

De-acuma, Împăratul nostru

Ştia exact cîţi proşti avea... 375

Oricît ar face el pe... prostul!

---------

1. Pehlivan - Scamator, şarlatan, poznaş.(s)

2. Şoltic - Ştrengar, şmecher, ghiduş, poznaş. (adj.)

3. Pricopsit - Instruit, priceput, învăţat. (adj.)

19 ianuarie 2001

Savin BADEA

H. C. ANDERSEN - "HAINELE CELE NOI ALE ÎMPĂRATULUI" - traducerea: Al. Philippide şi I. Cassian-Mătăsaru - Editura Ion CREANGĂ, Bucureşti, 1978; pag. 84-90.

Indice (silabe)=94x34/2471=1,293=1,3

H.C.Andersen - Hainele cele noi ale imparatului

Hainele cele noi ale Imparatului - HC Andersen

15.02.2009	Publicata de OLTENIADA
Savin BADEA - HAINELE CELE NOI ALE IMPARATULUI - H. C. ANDERSEN

EPOCA DE AUR - DACIADA

2008-12-29T04:16:00.000-08:00

Daciada, Olimpiada românilor

24/12/2008de Dragos Stoica
+a -a

Cei care au în jur de 35 de ani sau mai mult o au încă limpede în faţă. Este vorba de omniprezenta siglă a Daciadei, pe care o întâlneai pe orice stadion, sală de jocuri sau orice alt fel de bază sportivă. Atât de des te loveai de această imagine, încât nici măcar nu mai aveai curiozitatea să afli exact despre ce era vorba. Ştiai că este ceva legat de sport, mai degrabă o sintagmă "sub egida" căreia se desfăşurau cam toate activităţile sportive.
Născută în urma unei "indicaţii" venite direct de la cabinetul 1, Daciada a fost gândită drept o mişcare sportivă de amploare, organizată din doi în doi ani, având finale pe întreaga ţară la toate disciplinele sportive. A apărut la ideea lui Nicolae Ceauşescu şi a fost botezată astfel parcă special pentru a satisface nevoia conducătorului ţării de a sublinia încă o dată originea daco-romană a naţiunii. Practic, obiectul Daciadei îl constituia sportul de masă. Sub imensa "pălărie" a acestei competiţii se reuneau toate disciplinele sportive, practicate teoretic numai de amatori. Dar amatori erau toţi, deoarece, indiferent că era vorba de fotbal, handbal, oină, popice sau aero-modelism, toţi sportivii trebuiau în mod obligatoriu să fie încadraţi în câmpul muncii, în timp ce activitatea de performanţă ar fi apărut doar în urma pregătirii din timpul liber. O aberaţie, desigur, mai ales că toţi sportivii care au avut rezultate internaţionale înainte de decembrie ’89 au fost cât se poate de profesionişti. Însă, pentru că ideologia comunistă nu permitea oficial deviaţionisme de tipul sportivului profesionist, toţi performerii şi-au mascat adevărata activitate sub forma unor încadrări în serviciu în funcţie de cluburile la care activau. La Steaua erau trecuţi în Armată, la Dinamo, în Ministerul de Interne ş.a.m.d."TINERI ŞI TINERE, PARTICIPAŢI LA DACIADA"Daciada a fost eticheta sub care toate artificiile de genul celor de mai sus şi-au putut găsi justificare şi acoperire. Indiferent de disciplină, toate cluburile sportive din România activau sub tutela acestei mişcări, existând numeroase părţi pozitive. O competiţie de o asemenea amploare a adus în prim-planul sportului românesc numeroase nume de mari sportivi, deoarece baza de selecţie era absolut uriaşă. Mai mult, tot în numele Daciadei s-au ridicat săli de sport, s-au făcut terenuri de fotbal şi s-au organizat numeroase competiţii la nivel judeţean. Marea realizare a acestei competiţii a constituit-o însă promovarea sportului la nivel şcolar, precum şi organizarea periodică de întreceri rezervate unor categorii de vârstă cât mai scăzute, care au motivat copiii să vină către sport şi de acolo să devină potenţial selecţionabili pentru diferite discipline sportive.Din punct de vedere organizatoric, totul era foarte bine stabilit.S-a creat astfel un sistem funcţional de promovare a sportului de masă asemenea celor din ţările din vestul Europei, diferenţa fiind că, în România, Daciada a fost ataşată unei ideologii politice. ETAPA DE IARNĂÎnceputul lui 1989 avea să aducă cea de-a şasea (şi ultima) ediţie a Daciadei. Luna ianuarie a noului an a fost una de pregătire pentru finalele republicane ale etapei de iarnă. "În pofida unei prime decade de ianuarie… primăvăratic, Daciada de iarnă a rămas, totuşi, în plină actualitate, în special prin intermediul miilor de exponenţi ai tineretului studios. Aflaţi în vacanţa albă, elevii din şcolile de toate gradele au desfăşurat un bogat program de activităţi sportive-educative, fie în cluburile amenajate ad-hoc în şcoli şi licee, fie în taberele de odihnă sau de instruire organizate de Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, C.C. al U.T.C. şi Consiliul Naţional al Organizaţiei Pionierilor în colaborare cu Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport. Cum prognoza pentru luna februarie se anunţă favorabilă reinstalării depline a "sezonului alb" în drepturile sale, este de aşteptat ca Daciada de iarnă, prin sporturile specifice (schi, patinaj şi săniuş), să cunoască un nou avânt, competiţiile incluse în programul oficial să aibă asigurate condiţii optime de desfăşurare. Avem în vedere în principal câteva finale ale unor întreceri sportive de masă: Cupa U.T.C. la patinaj viteză (Miercurea-Ciuc), schi fond (Semenic), biatlon (Stâna de Vale) şi sanie (Sărmaş-Harghita), Dinamoviada şi Cupa U.G.S.R. la schi (Vatra Dornei), Festivalul Pionieresc de Schi (Băişoara-Cluj), Cupa Pionierul la sanie, schi fond şi biatlon, precum şi feeria pe gheaţă a purtătorilor cravatei roşii cu tricolor intitulată "Bucuriile Zăpezii", nota numărul din ianuarie ’89 al revistei lunare Sport. Sursa: JURNALUL NATIONAL, fascicula SCANTEIA, miercuri, 24 decembrie 2008, pag. 4, stinga sus.

COMENTARIUL MEU:

Multumesc. Mi-ati ridicat mingea la fileu. In 1970 am fost luat in colimatorul securitatii pentru o intrebare rostita la nervi " - Ma rog, si cine mai este si Ceausescu asta?" In 1971 m-am mutat de la COMBINATUL CHIMIC CRAIOVA (Fabrica de Catalizatori anorganici si Tratare apa de riu) la ICITPML CRAIOVA (Atelierele ACI, AEM si CERCETARI) si "disputa" a continuat, iar eu am fost nevoit (si din patriotism) sa-mi platesc linistea cu...idei - "idei catalitice", cum mi s-a sugerat - intre care imnul de stat, canalul, podul nou de la Cernavoda, metroul, presedentia republicii, epoca de aur, muzeul Ceausestilor, Cintarea Romaniei, tramvaiul din Craiova, programul PCR, codul eticii si echitatii, fabrica de automobile, cel mai frumos palat, DACIADA, reducerea armamentelor cu 1% si multe altele, idei ale mele de-atunci, risipite de Nicolae CEAUSESCU pe intraga perioada 1971-1989 (epoca de aur), idei materializate exact asa cum le-am propus sau metamorfozate de dictator, uneori in mod stralucit, alteori foarte prost, incit am ramas mut (de uimire) decenii intregi, din varii motive, ca si in filmul ABSENTA INDELUNGATA. Unele idei le-am preluat si eu din diverse surse, dar asa cum le-am pus au fost la momentul oportun, eu fiind CATALIZATORUL (Elena CEAUSESCU m-a botezat asa - era mai in tema). Notiunile OLIMPIADA, SPARTACHIADA, DINAMOVIADA au izvor in limba greaca - eu am sugerat alt izvor, cel dacic, al stramosilor nostri si am rugat sa se "catalizeze" sportul de masa, intr- DACIADA, pepiniera marilor echipe si izvor de sanatate pentru o mare parte din popor, indeosebi mladita, tineretul. Reiau propunerea de atunci si ACUM, este la fel de necesara reinvierea DACIADEI, fie si pe placul celor de azi, dar ca sport de masa, minte sanatoasa in corp sanatos si vin cu aceleasi argumente ... lingvistice. La fel: reluati CINTAREA ROMANIEI, dar a ROMANIEI si nu a lui Ceausescu, Basescu ori altii. Pe Ceausescu, Iliescu, Constantinescu, Basescu etc. , chiar si pe mine, de ce nu, daca istoricii vor sti sa scoata la lumina adevarul, dind Cezarului si Plebeului atit cit merita, o sa ne CINTE ISTORIA destul. Pina acum aflati o parte din ADEVARUL ISTORIC la care, pe linga mine , au contribuit multi baieti destepti, care mi-au fost de ajutor, inclusiv "OAMENII CU OCHI ALBASTRI", cu microfoanele lor, carora le-am fost tot eu nas! Cu stima, Savin BADEA.PS Cititi comentariul si pe blogurile mele: OLTENIADA (de renume... mondial! sic!), de la Weblog.ro, MIRACOLUL IUBIRII, DANTE ALIGHIERI - DIVINA COMEDIE, OCHI ALBASTRI , de la Blogspot.com, Savin BADEA (de la ZIARE.COM), ATHENEUM, Canada, Cenaclu, Poemele de linga noi, la Savin BADEA, Biblioteca.

TRAFIC

2008-11-27T08:02:00.000-08:00

FÎNTÎNA MUZICALĂ DIN CRAIOVA

2008-08-30T17:09:00.000-07:00

Vangelis - conquest of paradise

CODUL LUI ZINOVIEV

2008-08-28T10:09:00.000-07:00

„A FI” de A. ZINOVIEV

Simplificînd, ideile principale ar fi următoarele (sintetizate de mine, voit, la un rînd, două - Savin BADEA):

„1. Resping aspiraţia către bunăstarea materială, dar nu o refuz categoric. Societatea noastră abundă în foarte multe seducţii, dar, în acelaşi timp, ea oferă posibilitatea de a te mulţumi cu puţin şi de a avea totul fără a poseda nimic.

1. Societatea abundă în seducţii (de bunăstare) – mulţumeşte-te cu puţin.

2. În fond, e mai bine să nu ai nimic decît să pierzi totul. Trebuie să-ţi construieşti viaţa în aşa fel încît să poţi avea fără a poseda. Învaţă să pierzi şi să-ţi justifici pierderea , să-i găseşti întotdeauna compensaţii. Nu cumpăra nimic din ceea ce te-ai putea lipsi.

2. Construieşte-ţi viaţa fără a poseda – nu cumpăra lucruri fără nici-o noimă.

3. Aspiraţia către plăcere este o maladie tipică a societăţii. Dacă rezişti la această tentaţie şi dacă vei înţelege că cea mai mare desfătare înseamnă a trăi, atunci poţi fi fericit. Pentru aceasta sunt însă necerase simplitatea, seninătatea, moderaţia şi sănătatea morală, calităţile cele mai comune, care au început să devină rarisime în epoca noastră. Pentru cei mai mulţi oameni viaţa cotidiană mizeră şi lipsa tuturor elementelor care ar putea produce plăcerea, reprezintă o realitate. Trebuie să te gîndeşti cum te poţi acomoda la această viaţă şi cum ai putea să-i compesezi lipsurile.

3. Plăcerea e boala societăţii – desfătare înseamnă a trăi – poţi fi astfel fericit.

4. Singura modalitate (dacă obiectivul existenţei nu este lupta pentru bunăstarea materială) este să dezvolţi viaţa spirituală şi schimburile de această natură. E adevărat că omul aspiră la fericire, dar fericirea fără de limite, lipsită de controlul permanent asupra sinelui, nu există. Fericirea nu poate exista numai ca răsplată a moderaţiei şi ca rezultat al controlului asupra ta. Dacă te limitezi în viaţa cotidiană, eul tău se va îndrepta către alt orizont, deoarece numai acolo este posibilă fericirea. În realitate, ea nu este decît o iluzie sumară şi efemeră.Satisfacţia se naşte din victoria asupra circumstanţelor. Fericirea este întotdeauna asupra propriului tău eu.

4. Fericirea este victoria asupra propriului tău eu – dezvoltă-ţi viaţa spirituală.

5. Fiecare fiinţă este un stat suveran, indiferent de vîrsta şi situaţia sa materială ori socială, de sex ori de nivelul său de educaţie. Atitudinea faţă de oameni nu depinde nici de rangul, nici de bogăţia, nici de faima lor, nici de modul în care te-ar putea ajuta. Ceea ce interesează este anvergura sufletească şi personalitatea. Din asemenea motive, trebuie adoptate în continuare şi alte principii.

5. Fiecare fiinţă e un stat suveran – dezvoltă-ţi personalitatea şi sufletul.

6. Păstrează-ţi demnitatea, ţine-te departe de ceilalţi, încearcă să ai un comportament independent. Respectă-i pe ceilalţi şi nu le băga prea mult în seamă slăbiciunile. Nu te înjosi, nu face nici un compromis care s-ar putea să coste după aceea. Nu privi pe nimeni de sus, nici chiar nulităţile care nu merită decît dispreţul tău. Spune-i geniului geniu, eroului erou, omului om. Nu-i lăuda pe oameni degeaba, nu te apropia de carierişti, intriganţi, calomniatori şi alţii de teapa lor.

6. Fii demn, nu te înjosi – respectă-ţi semenii: genii, eroi, oameni.

7. Discută, dar nu discuta nimic. Vorbeşte, dar nu perora. Explică, dar nu face propagandă. Nu răspunde, dacă nu ai fost întrebat. Dacă răspunzi, limitează-te la întrebarea care ţi-a fost pusă. Nu atrage atenţia. Dacă poţi să renunţi la ajutorul dat altora, fă-o. Nu le impune ajutorul tău nici măcar prietenilor. Să nu ai relaţii prea intime cu oamenii, nu încerca să pătrunzi în sufletul lor şi nu lăsa, la rîndul tău, să-ţi pătrundă altul în suflet.

7. Discută, vorbeşte, explică – nu-ţi impune ajutorul – nu te lăsa făcut vulnerabil.

8. Promite numai dacă eşti sigur că-ţi poţi ţine promisiunea. Dacă ai promis totuşi, ţine-te de păromisiune, oricare ar fi preţul. Nu pune la cale intrigi şi viclenii. Nu jura, nu îţi asuma tristeţea altuia. În luptă, avantajază-ţi adversarul. Nu pune piedici nimănui, n u concura cu nimeni, alege un drum neumblat sau pe care alţii nu s-ar aventura să-l străbată.

8. Promite, dacă-ţi ţii promisiunea – străbate drumuri inaccesibile altora.

9. Adevărul nu poate fi exprimat decît de oameni solitari. Dacă foarte multe persoane îţi împărrtăşesc cumva convingerile, aceasta înseamnă că o minciună i-a pus pe toţi de acord. Dacă ai de ales între „a fi” şi „a părea”, preferă prima variantă. Nu te lăsa furat de beţia gloriei, pentru că e mai bine să fii subestimat decît supraestimat. Întreabă-te mereu cine te judecă şi cine te apreciază. Mai bine să ai un singur admirator sincer de nivelul tău decît mii de adulatori prefăcuţi.

9. Alege „a fi”, nu „a părea”- nu te îmbăta cu gloria – preferă un singur admirator.

10. Nu forţa pe nimeni, deoarecve a constrînge nu reprezintă o trăsătură a voinţei. Numai autoconvingerea este calea ce conduce spre realizare. Nu permite însă nici altora să te constrîngă pe tine. E necesar să rezişti forţelor superioare prin toate mijloacele ce le ai la îndemînă.

10. Nu forţa pe nimeni, dar nici nu te lăsa constrîns: rezistă prin toate mijloacele.

11. Ajută-te de toţi şi de toate. Dacă proprii tăi copii sau elevi au ajuns nişte oameni cruzi, fii atent că poate tu i-ai crescut în acest fel. Dacă te-a trădat prietenul, tu eşti de vină că i te-ai mărturisit fără nici-o reticenţă, după cum dacă te-a înşelat prietena sau prietenul, soţia ori soţul, să ştii că numai tu le-ai creat posibilitatea infidelităţii. Dacă eşti oprimat de putere, tu eşti vinovat că ai contribuit pe nesimţite la întărirea ei.

11. Ajută-te de toţi şi de toate: la eşec eşti singurul de vină; nu te lăsa oprimat de putere.

12. Să nu acţionezi niciodată în numele altuia. Gîndeşte-te la consecinţele actelor, operaţiilor şi acţiunilor tale pentru ceilalţi: tu eşti singurul responsabil. Bunele intenţii nu justifică nefastele consecinţe ale actelor tale, tot aşa cum consecinţele fericite nu justifică nici pe departe relele tale intenţii.

12. Bunele intenţii pot avea consecinţe grave; fericite consecinţe nu justifică rele intenţii.

13. Trupul este atacat de microbi invizibili, în timp ce sufletul de griji meschine şi de emoţii. Fii atent, nu permite fleacurilor, nimicurilor de tot felul, să se hrănească din sufletul tău.

13. Nu-ţi hrăni sufletul cu: griji meschine, emoţii inutile, fleacuri şi nimicuri.

14. Nu conta niciodată pe aprecierea obiectivă a faptelor tale, deoarece aşa ceva nu există. Oamenii te judecă conform propriilor interese şi concepţiilor lor despre lume. Cînd judeci faptele altuia încearcă să fii la curent cu toate împrejurările ce le-au generat. Nu uita că există foarte multe minciuni şi calomnii premeditate şi că oamenii au tendinţa de a-şi idealiza idolii. Dacă e cazul, ascunde-te şi mori neînţeles de ceilalţi. Toate nedreptăţile care ţi-au fost făcute vor fi îndreptate de moarte şi de uitare, aşa că nu rîvni ca ele să fie îndreptate ori uitate cît trăieşti.

14. Nu rîvni o apreciere obiectivă; moartea şi uitarea îndreaptă toate nedreptăţile din viaţă.

15. Cel care nu are nici-un control interior şi exterior asupra comportamentului său, este capa-bil de multe josnicii nu numai faţă se sine, ci şi faţă de aproapele său.

15. Fără control interior şi exterior, poţi fi capabil de josnicii contra sinelui/aproapelui.

16. În fundul inimii celui mai bun dintre oameni, există întotdeauna un ticălos, care poate ieşi la iveală în orice clipă, mai ales dacă scapă controlului interior sau exterior. De aceea, nu e bine să te încrezi în nimeni pentru că te poţi înşela şi oricînd ţi se poate juca o farsă. Aceasta îi priveşte mai ales pe intimii tăi, căci ei te pot lovi cu duritate totală, cînd tu nici măcar nu te aştepţi. Isus Christos spunea că duşmanii omului se află întotdeauna în cei de lîngă el.

16. Fereşte-te mai ales de prieteni: duşmanii omului se află în cei de lîngă el, tot timpul.

17. Nu te mulţumi niciodată să ai doar încredere în oameni, ei trebuie determinaţi să facă lucrurile de care ai tu nevoie, nu doar pentru tine, ci şi în beneficiul semenilor tăîi. Evită situaţiile care implică riscul de a fi înşelat şi aşază-te cu moderaţie alături de alţii, pentru ca deziluzia ulterioară să nu fie una catastrofală.

17. Fă lucrurile de care ai nevoie, nu doar pentru tine, ci şi pentru semenii tăi (împreună).

18. Fii reţinut în privinţa femeilor. Dacă poţi evita o legătură, nu pregeta să o faci. Nu ceda libertăţii sexuale generalizate. Păstrează întotdeauna o atitudine romantică faţă de iubire, în ciuda trivialităţilor din realitate. Evită pe cît posibil vulgaritatea, frivolitatea, cinismul, limbajul murdar, deoarece pudoarea şi puritatea îţi procură incomparabil mai multe plăceri decît toate ticăloşiile şi viciile vieţii.

18. Fii romantic în iubire; evită vulgaritatea, frivolitatea, cinismul, limbajul murdar.

19. Dispreţuieşte-ţi adversarii, simulează că nu-i bagi în seamă, fă-i să înţeleagă că nu sunt demni de a fi, orice s-ar întîmpla, pentru că nu sunt demni de a fi nici măcar adversarii tăi. Nu-i iubi, orice ar fi, orice s-ar întîmpla, pentru că nu sunt demni de iubirea ta. Fereşte-te să fii victima lor, evită însă ca nici ei să nu ajungă victimile tale. Nu le da chip de om, consideră-ţi duşmanii ca nişte muşte sau ca nişte ţînţari care te pişcă.

19. Dispreţuieşte-ţi adversarii; nu-i iubi; nu le fi victimă; nu le da chip de om, ci de muscă.

20. Munceşte mereu, fii un muncitor conştiincios şi un bun profesionist, încercă să te ridici la înălţimea culturii din perioada în care trăieşti, fiindcă numai asta te poate proteja într-o anumită măsură şi să-ţi dea satisfacţia proprie că ai dreptate. Cît priveşte uniunile de orice fel, precum şi acţiunile colective, încearcă să le eviţi. Nu adera la partide şi nici la secte.

20. Munceşte mereu, profesionist; fă-ţi cultură; nu adera la partide ori la secte.

21. Nu te sustrage totuşi colectivului, dar încearcă să nu te implici prea mult în viaţa lui. Nu participa cu intrigi şi nici la difuzarea zvonurilor şi calomniilor, încearcă să ai o poziţie independentă, nu renunţa niciodată la principiile tale: Nu fă carieră; dacă totuşi o vei face, ai grijă cum te comporţi faţă de ea deoarece ar putea ajunge să-ţi distrugă sufletul.

21. Nu te sustrage totuşi colectivului, dar fii independent; cariera îţi distruge sufletul.

22. În creaţie nu contează succesul, ci numai rezultatul. Dacă simţi că nu eşti capabil să creezi ceva nou şi util, caută să-ţi foloseşti în altă parte puterile tale. Nu ceda opiniilor şi nici gusturilor sau modelor care însufleţesc masele.Încearcă să-ţi făureşti propriile tale gusturi şi opinii, stilul propriu.

22. În creaţie contează rezultatul: ceva nou şi util; fă-ţi gusturi, opinii, stil, proprii ţie.

23. Nu fă nimic ilegal, nu participa la jocurile şi spectacolele organizate de putere. Ignoră varianta oficială a lucrurilor. Nu intra în conflict cu autorităţile, dar nici nu ceda în faţa pretenţiilor acestora. Nu zeifica niciodată puterea; autorităţile nu sunt demne de încredere, nici măcar atunci cînd se străduiesc să spună adevărul şi să facă binele. Natura lor socială le împinge să mintă şi să facă rău.

23. Nu fă nimic ilegal, dar nu te da cu puterea: natura ei socială o împinge la rău, să mintă.

24. E bine să nu te îmbolnăveşti niciodată; dacă totuşi te-ai îmbolnăvit caută-ţi numaidecît vindecarea. Evită medicii şi medicamentele, fă gimnastică cu regularitate, dar cu multă moderaţie. Excesul e la fel de vătămător ca lipsa. Cel mai bine este să-ţi elaborezi un sistem de exerciţii pe care le poţi practica oriunde şi oricum. Fă asemenea exerciţii în fiecare zi. Dacă vrei să-ţi păstrezi trupul tînăr e nevoie să ai grijă de tinereţea spiritului tău, deoarece poţi întîrzia îmbătrînirea fizică pînă în ultimii ani ai vieţii tale, după cum poţi să-ţi păstrezi tinereţea spiritului pînă în ultima secundă. Contează nu neapărat numărul anilor trăiţi, ci senzaţia că ai trăit mult. O viaţă interioară bogată îţi conferă senzaţia unei vieţi biologice îndelungate.

24. Evită boala; fă exerciţii; ai grijă de tinereţea spiritului tău: aşa învingi bătrîneţea.

25. Omul este singur. Aceasta este starea sa cea mai penibilă. Viaţa este făcută în aşa fel încît contactele cu ceilalţi nu sunt decît exterioare şi întîmplătoare, fără a implica osmoza sufletelor. Orice suferinţă poate fi îndurată, mai puţin singurătatea. Nu există remediu pentru ea, ci numai exerciţii cu ajutorul cărora poţi s-o depăşeşti. Singurătatea în mijlocul mulţimii este oribilă. Omul trăieşte permanent în aşteptarea sfîrşitului său. Există totuşi o profilaxie a singurătăţii, mai bine zis o pregătire pentru a fi singur. Omul învaţă să o înfrunte înarmat din cap pînă în picioare şi să o întîmpine ca pe o stare care posedă propriile sale merite: independenţa, lipsa de griji, plăcerea contemplaţiei, dispreţul faţă de pierderi, înţelegerea morţii.

25. Omul e singur. Orice suferinţă se îndură, mai puţin singurătatea. Pricepe moartea.

26. Trebuie să fii întotdeauna gata să mori, să trăieşti fiecare zi ca şi cînd ar fi ultima. Ai venit pe lume fără să te cheme nimeni şi o părăseşti fără să te plîngă cineva. Cei care rămîn în urma ta nu trebuie invidiaţi, deoarece mai devreme ori mai tîrziu vor avea aceeaşi soartă. Mai bine să mori devreme şi în deplină sănătate, decît tîrziu şi bolnav. Sunt mai fericiţi cei care mor împuşcaţi pe la spate.

26. Trebuie să fii întotdeauna gata să mori, să trăieşti fiecare zi ca şi cînd ar fi ultima.

27. Comportamentul sistematic, faptele nu pot să scape anturajului în care trăieşti. Chiar dacă nu ai acceptat niciodată laude, onorarii, vei fi invidiat. Nu am jucat nimănui nici-o festă, nu am lins cizmele nimănui, n-am scris denunţuri, am făcut sacrificii voluntare mai întotdeauna în favoarea altora. Nu am băut, dar am luat parte de bună voie la beţii, am luat apărarea celor care m-au denigrat şi ultragiat pe nedrept.

27. Comportamentul sistematic, faptele nu pot să scape anturajului în care trăieşti.

28. Ca să fii e nevoie să lupţi, să înţelegi, să ştii şi să înveţi, să vorbeşti şi să asculţi, să taci.

28. Ca să fii e nevoie să lupţi, să înţelegi, să ştii, să înveţi, să vorbeşti, să asculţi şi să taci.

29. Comportamentul mi-a adus reputaţia şi mi-a atras respectul cunoscuţilor. Am posedat suficiente bunuri materiale, n-am rîvnit niciodată la mai mult. Am avut discipoli – elevi şi studenţi. Am avut acces la bogăţiile culturii, le-am folosit pe toate cu grijă în folosul meu şi al semenilor.

29. Comportament, bunuri materiale, discipoli, cultură - folosite pentru sine şi societate.

30. AM fost foarte aproape de a-mi realiza idealul, statutul propriei mele personalităţi. Dialectica vieţii şi-a spus însă, în mod fatal, cuvîntul: cu cît idealul meu se apropria mai mult de desăvîrşire, cu atît devenea mai vulnerabil în faţa atacurilor din exterior, şi, concomitent cu el, fapt care m-a făcut să ajung, poate, victimă.”

30. Idealul, statutul propriei personalităţi, desăvîrşit, dar vulnerabil, m-a făcut o victimă.

(Din „Codul de viaţă” al lui Alexandr Zinoviev, disident sovietic, publicat în „România Literară”, 1991, traducere de Ioana şi Dan-Silviu Boerescu; republicat în „Codul bunelor maniere”, Editura Călin).

RUDARI

2008-08-27T15:38:00.000-07:00

RUDARI

(Scurtă monografie)

LEGENDA CULORILOR:

Comuna RUDARI

Satul RUDARI

Satul CORLATE

Satul DOMNUL TUDOR

Comuna CORLATE

Comuna/ satul IZVOARE

Astăzi, comuna Rudari are trei sate: Rudari-Izvoare, Corlate şi Domnul Tudor. Se numeşte Izvoare din 1965.

Administraţie:

Comuna Rudari a fost înfiinţată prin legea administrativă din 31 martie 1864, sub acest nume. Tot atunci s-a înfiinţat şi comuna Corlate, care i-a devenit sat în anii 1899, 1930 şi 1950 (reînfiinţată comună în 1925 şi 1932). Al treilea sat, Domnu Tudor, s-a înfiinţat de către împroprietăriţii de la 1864 şi 1879.

Comuna şi satul Rudari au primit denumirea Izvoare în 1965, probabil după izvoarele folclorice român şi ţigănesc (rrom).

„Rudari” însemnă „ţigani lingurari, ciopltori în lemn de esenţă moale, tei şi răchită”.

„Corlată” înseamnă „sălaş afară la cîmp”, „adăpost pentru vite”, „colibă”.

„Domnu’ Tudor”, este apelativul lui Tudor Vladimirescu (1780-1821), conducătorul revoluţiei de la 1821. Cînd a intrat în Bucureşti, primăvara lui 1821, în fruntea „adunării poporului”, acesta l-a primit cu entuziasm în Capitală, conducătorul pandurilor, preluînd de fapt, conducerea ţării şi din această cauză poporul l-a numit Domnul Tudor. Ţăranii împroprietăriţi şi l-au ales naş al satului

Comuna Rudari a fost compusă din satele:

- Rudari (1864-1875, 1887-1908)

- Rudari şi Corlate ((1875-1887, 1908-1925, 1965-1968)

- Rudari, Domnu Tudor (1925-1950)

- Rudari-Izvoare, Corlate, DomnulTudor (1912-1925, 1968- pînă în prezent).

Pe timpul existenţei sale administrative (1864-1899, 1925-1930şi 1932-1950), comuna Corlate a fost constituită dintr-un singur sat, satul Corlate (Corlatele).

Comuna Rudari a făcut parte din plăşile:

- Cîmpu (1864-1887)

- Dumbrava de Jos (1887-1908)

- Pleniţa (1908-1943)

- Giubega (1943-1950)

- Raionul Pleniţa (1950-1968)

- Judeţul Dolj (1968, pînă în prezent)

Comuna Corlate, atît cît a existat ca şi comună, a făcut parte din plăşile:

- Cîmpu (1864-1899)

- Giubega (1925-1930)

- Pleniţa (1932-1950)

Satul Rudari: sat adunat. Adică nu e împrăştiat pe o suprafaţă mare, cu case ici-colo. A făcut parte tot timpul din comuna Rudari.

Satul Corlate: sat adunat. Înregistrat în judeţul Dolj, plasa Cîmpu (1840, 1843, 1853, 1861). A făcut parte din comunele:

- Corlate (1864-1899, 1925-1930, 1932-1950)

- Rudari-Izvoare (1899-1925, 1950-pînă în prezent)

- Caraula(1930-1932).

Satul Domnul Tudor, sat adunat. A făcut parte din comunele:

- Rudari-Izvoare (1912-1930, 1932-pînă în prezent);

- Moţăţei (1930-1932).

Geografie:

Comuna Rudari este aşezată în vestul judeţului Dolj, la 58 Km de Craiova (pe şosea, 65-66 Km), în Cîmpia Deznăţui, pe rîul Baboia.

Comunele învecinate sunt: Vîrtop şi Orodel (la nord-est), Giubega (la est), Galicea Mare (la sud), Moţăţei (la sud-vest), Unirea (Risipiţi) şi Caraula (la vest).

Aşezare: într-o cîmpie piemontană cu relief accidentat , numai dealuri de joasă altitudine.

Clima temperat-continentală de cîmpie, cu temperatura medie anuală de 11 grade Celsius – luna cea mai rece e ianuarie, cu media de –2 grade Celsius şi luna cea mai caldă e iulie, cu media mai mare de 23 grade Celsius.

Precipitaţii medii anuale sunt de 500-550 mm.

Vînturile dominante sunt Austrul (vînt uscat din direcţiile vest şi sud-vest) şi vînturile de sud-est.

Hidrografia: rîul Baboia (Baboiul), afluent al Desnăţuiului. Apele freatice sunt situate la o adîncime mai mare de 10m (în ultimul timp, şi mai adînc).

Vegetaţia de silvostepă, cu ierburi xerofite (plante care trăiesc în mediu uscat sau cu umiditate redusă) şi pîlcuri de stejar pufos (Quercus pubescens), în Pădurea Rudarilor. ((reg) stejărică, tufan, tufă, tufar, şledun. Tufan mai înseamnă şi: ciomag, bîtă, gorun, măciucă, tufar – pentru că se confecţionează din acest stejar).

Fauna: lupul, vulpea, rozătoarele (şoarecele de cîmp, şoarecele de mişină, iepurele de cîmp), păsări (prepeliţa, potîrnichea, graurul), insecte, reptile, faună mediteraneeană (şopîrla marocană, cîrcăiacul). La sfîrşitul secolului XX s-au acimatizat şi căprioare.

Soluri: cernoziom levigat.

Resurse naturale: terenuri agricole cu soluri de mare fertilitate – cernoziomuri valorificate prin culturi diverse.

Îstorie:

Satul Rudari-Izvoare: sat adunat. Pe teritoriul satului trece Brazda lui Novac (sau Troianul, un val de pămînt, de pe vremea împăratului roman Traian, care se mai întîlneşte în Dolj şi în comuna Carpen, sat Cleanov, în comuna Terpeziţa, sat Lazu, pe terasa de la est de sat, şi în satul Terpeziţa, „La mese”, în comuna Pieleşti, sat Pieleşti, „Toporaşul”, precum şi pe teritoriul Craiovei). La nord de sat se găseşte Măgura Cazacilor, care reprezintă un mormînt (tumul) din perioada de trecere de la epoca neolitică la epoca bronzului. Satul este atestat documentar în hrisovul din 28 ianuarie 1585 (7093) prin care Petru Cercel Voievod întăreşte Fraţilor Buzeşti, Pleniţa şi Siliştea Păstaia, în urma unei judecăţi, menţionîndu-se printre cei 12 boieri şi „Lupul din Rudari”.

Satul Rudari apare şi în alte documente din secolele XVI şi XVII, în harta lui Schwantz (1723), în memoriile lui Bauer (17789, harta lui Specht(1790), în cartografiile din 1819, 1831, 1840 şi în harta rusă din 1853.

Satul Corlate: sat adunat. A fost locuit încă din antichitate. Pe teritoriul satului a fost semnalată o aşezare dacică nefortificată din secolele II î.Hr.-I d.Hr. şi o necropolă de incineraţie din aceeaşi perioadă. Din necropolă au mai fost salvate doar trei morminte, parţial deshumate. Inventarul acestora constă dintr-o sabie celtică lungă şi o lance, ambele trecute prin foc şi îndoite ritual. Au mai fost recuperate o parte de scut, un inel şi un lanţ de centură. La ieşirea din sat, spre Caraula, se află o aşezare din secolele IX-XI.

Satul este atestat la 11 ianuarie 1535, într-un document emis de Vlad Voievod prin care întăreşte mămăstirii Bistriţa stăpînirea asupra satului Corlate „de ocină şi de ohabă”. Satul apare în aceleaşi documente, amintite mai sus pentru satul Rudari.

Satul Domnul Tudor: sat adunat. Înfiinţat la sfîrşitul secolului al XIX-lea de cei împroprietăriţi la 1864 şi 1879. Apare menţionat pentru prima dată în nomenclatorul administrativ din 1912.

Evoluţia proprietăţii:

Satul Rudari-Izvoare: Sat aservit (de rumâni) în secolele XVII şi XVIII, devenit mixt în secolul XIX

Rumînit în 19 mai 1608 (7116) de Preda Buzescu, mare ban al Craiovei. Satul fusese vîndut în vremea lui Mihai Vodă Viteazul.

„…şi iar să fie cinstitului şi vlastelinului şi primului sfetnic …jupan Preda, mare ban al domniei mele mai sus spus satul Rudariul tot , cu tot venitul şi cu tot hotarul şi cu toţi vecinii, pentru că acel sat mai sus spus au fost cnezi mai înainte,. Apoi cînd a fost în zilele răposatului Mihail Vodă, ei toţi moştenii satului, anume Vlaia şi Danciu şi Odahna şi Neagoe Norocel şi Lupul şi Lupandra şi Stănimir şi Peia… au venit toţi de-a lor bună voie la dregătorul Dmniei mele mai sus spus, de s-au vîndut cu toţi fraţii lor şi fiii lor să fie vecini cu 5000 aspri gata, şi le-a plătit dăjdiile şi birurile toate, de le-a dat aspri…”

În anul 1819 moşia aparţinea lui Chir Ene Zamanu şi megieşilor. Satul avea 5 şi jumătate lude, 50 de familii (6 de frunte, 18 de mijloc, 26 de coadă. (Lude, s.f. – Denumire a unităţii de contribuabili în Ţara Românească, alcătuită dintr-un număr variabil de birnici. Din slavonul lude. Are înţeles şi de poartă. Birnic s.m. – persoană supusă la bir; contribuabil, subiect obligat să plătească bir, impozabil; dajnic, dăjdiar, liude, mode – în epoca feudală).

În anul 1831, moşia Rudari era megieşească, stăpînită de-a valma de logofătul Ioniţă Rudăreanu cu cetaşii săi, însă trei moşii (moşi) mari.

(Devălmăşia era stăpînirea în comun a pămîntului in cadrul obştilor săteşti.În secolele VIII-XI stăpînirea comună asupra fondului funciar (a pămîntului arabil) era depăşită. Deşi aceasta era încă în proprietatea obştii, folosirea era individuală, prin tragerea periodică la sorţi a loturilor, apoi prin permanentizarea dreptului de folosinţă a lotului respectiv. Proprietatea devălmaşă a obştilor continuă să existe asupra apelor, pădurilor, islazurilor). (Megieş – membru al obştii săteşti, cneaz, moşnean,ţăran liber, proprietar de pămînt, vecin; megieşie – vecinătate). (După „Mic dicţionar de istoria românilor” – Georgeta Zmeu şi Homer Radu, Editura TEMPUS, 1994, pag. 42 şi 84)

În anul 1845, satul şi moşia erau proprietatea lui Ion Rudăreanul şi a altor megieşi; mahalaua de ţigani Rudari era proprietatea mănăstirii Brâncoveanu (314 familii).

În 1852 în sat erau 89 familii de moşneni, 4 proprietari care aveau 40 clăcaşi.

În 1855 în sat erau 101 moşneni proprietari.

Prin reforma agrară din 1864 au fost împroprietăriţi 44 locuitori. Prin reforma din 1879 – 35 însurăţei. Reforma 1921 – 41 locuitori. Prin reforma agrară din 1945 – 58 săteni au fost împroprietăriţi.

În anul 1952 a fost înfiinţată cooperativa agricolă de producţie (CAP) „8 Martie”.

Satul Corlate: Sat aservit (de rumâni). Înainte de 1535 apaţine lui Vîlsan logofătul. După 1535 aparţine mănăstirii Bistriţa. La sfîrşitul secolului al XVI-lea satul aparţine lui Nica postelnic, apoi mănăstirii Glavacioc.

În 1819 moşia Corlatele aparţinea banului Grigore Brîncoveanu şi avea 8 şi jumătate lude, 82 familii (8 de frunte, 19 de mijloc, 55 de coadă).

În 1831 moşia Corlate era stăpînită de biv vel vornic Barbu Ştirbei (în 1832 – aceeaşi situaţie). În 1845 aparţinea pitarului Stan Paleu.

Prin reforma agrară din 1864 au fost împropietăriţi 98 săteni. Prin reforma din 1879 – 7 săteni; prin reforma din 1945 – 21 săteni.

În anul 1952 în sat se înfiinţează CAP „Dezrobire”.

Satul Domnul Tudor: sat de ţărani împroprietăriţi prin reformele din 1864 şi 1879.

Participare la evenimente:

Locuitorii satului Rudari au luat parte la:

Revoluţia de la 1848 – 2 voluntari pentru tabăra generalului Magheru, cu jurămînt pe Constituţie,

Războiul de independenţă din 1877-1878 – 1 decorat, 3 morţi, 4 răniţi, 364 zile transport pentru armată, 165 lei donaţi pentru armată;

La răscoala din 1907, sătenii din Rudari, împreună cu cei din comiunele vecine au „incendiat toate acareturile şi conacul moşieisatului de la Ciocănari; în fruntea lor era chiar secretarul consiliului comunal, Dumitru Nicolaescu, împuşcat ulterior de armată”. În ciocnirea dintre răsculaţi şi armată au fost morţi şi răniţi;

La războiul din 1916-1918 – 116 morţi;

La războiul din 1941-1945 – 193 morţi.

Locuitorii satului Corlate au participat la:

Războiul din 1877-1878 – 1 mort;

Răscoala din 1907 – La 11 martie, de frica sătenilor, proprietarii şi arendaşii părăsesc satul. La semnalul clopotelor s-au incendiat şi distrus conacele şi pătulele. Fiind urmărit de armată, grupul de răsculaţi s-au retras în afara satului, în ciocnirea cu armata fiind 3 morţi şi 3 răniţi; au loc numeroase arestări.

La războiul din 1916-1918 – 17 morţi;

La rărboiul din 1941-1945 – 23 morţi.

Economia:

Ocupaţia de bază a locuitorilor este agricultura cu ramurile ei conexe.

- În anul 1837, în satul Rudari, 163 familii deţineau 448 oi.

- 1842 – Ion Rudăreanu din Rudari ţinea 160 vaci la îngrăşat pe moşia Moţăţei, pe care le comercializa.

- 1892 – comuna Rudari avea 3449 ha (2512 ha pămînt arabil, 103 ha fîneaţă, 171 ha vii, 662 ha pădure); animale: 408 vite, 14 cai, 79 oi. Erau: 3 mori de apă (2 în cătun şi 1 pe moşia Ciocănari), 2 cariere mici de piatră, 2 moşii, 12 comercianţi, 2 cîrciumi.

- 1892 – comuna Corlate avea 708 pogoane şi 49 stînjeni (302 pogoane şi 548 stînjeni arabile, 170 pogoane verdeaţă, 72 pogoane izlaz, 70 pogoane vii, 50 pogoane teren sterp). În sat erau 2 mori cu aburi, 2 comercianţi şi 2 cîrciumi.

- 1906 – în satul Corlate se găseau 93 locuitori care deţineau340 ha, 3 proprietăţi de 1086 ha.

- 1912 – în satul Corlate erau 1 bancă populară „Zorile”, 3 cariere de piatră, 1 cîrciumă.

- 1912 – comuna Rudari avea: 1 bacă populară (din 1904), 1 obşte pentru exploatarea pădurii, 1 moară pe benzină (din 1904), 5 cîrciumi.

- 1912 – satul Domnul Tudor avea 3 cîrciumi.

Evoluţia demografică:

În comuna Rudari:

- 1872 – 1225 locuitori;

- 1892 – 169 locuitori, 372 case (din cărămidă), 19 bordeie;

- 1912 – 3173 (1609 M, 1564 F) locuitori, 626 clădiri locuite, 43 nelocuite, 662 de menaj;

- 1930 – 3398 locuitori (din care 4 ţigani), restul români;

- 1956 – 3742 (din care 1 rus), restul români;

- 1966 – 3409 (din care 1 rus), restul români;

- 1977 – 3216 (din care 11 ţigani şi 3 ruşi), restul români;

- 1992 – 2330 locuitori.

În comuna Corlate:

- 1892 – 474 locuitori (188 M, 286 F);

- 1930 – 560 locuitori;

- 1966 – 690 locuitori.

În satul Rudari-Izvoare:

- 1831 – în sat erau 97 familii şi 14 feciori de muncă;

- 1837 – 163 familii,

- 1845 – 314 familii;

- 1861 – 204 familii, 173 case;

- 1872 – 1225 locuitori;

- 1892 – 1609 locuitori, 372 case, 19 bordeie;

- 1906 – 346 locuitori;

- 1912 – 2084 locuitori;

- 1930 – 2889 locuitori, 542 clădiri,

- 1941 – 2360 locuitori, 535 clădiri, 546 gospiodării;

- 1956 – 2234 locuitori;

- 1966 – 2318 locuitori;

- 1977 – 2330 locuitori;

- 1992 - 2350 locuitori.

În satul Corlate:

- 1831 – în sat erau 77 familii, 16 feciori de muncă;

- 1845 – 106 familii;

- 1861 – 125 familii, 130 case;

- 1872 – 55o locuitori,

- 1892 – 474 (188 M, 286 F) locuitori, 80 case, 33 bordeie;

- 1906 – 93 locuitori,

- 1912 – 565 locuitori, 124 clădiri locuite, 2 nelocuite, 128 gospodării;

- 1941 – 696 locuitori, 163 clădiri, 157 gospodării;

- 1956 – 805 locuitori,

- 1977 – 824 locuitori;

- 1992 – 870 locuitori.

În satul Domnul Tudor:

- 1912 – satul avea 524 locuitori, 102 clădiri locuite, 14 nelocuite, 103 gospodării.

- În anii 1930 şi 1941 este recenzat la satul Rudari.

- 1956 – 703 locuitori.

Instituţii:

În comuna Rudari:

- înainte de 1845 exista o biserică de lemn;

- 1851-1853 - apoi o altă biserică, avînd hramurile „Sfîntul Ioan Botezătorul”, „Sfiinţii Apostoli”, „Cuviincioasa Paraschiva”, construită din zid, de către locuitori.

- 1881 – satul înfiinţase o şcoală;

- 1892 – 1 şcoală şi 1 biserică;

- 1912 – primărie, post de jandarmi, post telefonic, 2 şcoli primare şi 2 biserici.

În comuna Corlate:

- MănăstireaCorlatele, amintită în documentele de la mijlocul secolului al XVII-lea, fost metoh (metoc, mitoc – mănăstire mică, subordonată altei mănăstiri; clădirile ei) al mănăstiriiGura Motrului, a dispărut la mijlocul secolului al XIX-lea;

- 1883 – se construieşte o biserică pe locul mănăstirii;

- 1892 – 1 şcoală mixtă (funcţionînd din 1889, frecventată de 29 băieţi şi 6 fete în anul şcolar 1892-1893) şi 1 biserică de lemn.

- 1902-1905 – rezidirea bisericii construite în 1883;

- 1912 – 1 şcoală primară şi 1 biserică.

Personalităţi:

- din Rudari: Petre Vancea (1902-1986) medic oftalmolog de renume mondial, academician român, membru corespondent (1963) al Academiei Române; creatorul şcolii moderne de oftalmologie ieşeană. Fraţii lui, Ştefan, Mărin (profesori universitari) şi Florea (agricultor, moşier).

- Ing. chimist Constantin Ştefănescu (Ticu lui Bărzoi).

- din Corlate: Vasie Georgescu Paleolog (Paleolog V. G.) , poreclit Bărbosu’(1896-1979) – scriitor, poet, critic de artă (renumit brîncuşolog, prieten cu Constantin Brîncuşi, cu Amedeo Modigliani, cu Guillaume Appollinaire şi alte personaje ilustre, la Paris). Agricultor de seamă. A devenit primul biograf al marelui sculptor. Căsătorit cu Cecile Henriette Lauru, au avut 3 copii: Tretie Stan Dragoses, Preda Varlam Calomfir şi Dyspre’ Henry Theodore. A trăit la Craiova, Paris şi Corlate; este înmormîntat în capela familiei din „Cimitirul Sineasca”.

- Soţia sa, franţuzoaica Cecile Henriette Lauru, a scris cartea „Relatarea sejurului (1903-1913) la Curtea ultimului Kaiser al Germaniei”, Excerpte din memoriile autoarei, Editura Pantheon, Bucureşti, 2005 (coordonare şi selecţie de Sanda Ionela Georgescu, nepoata soţilor Paleolog). „Cecile Henriette Lauru a fost franţuzoaică, a îndeplinit cu brio rolul de educatoare şi profesoară de franceză a fiicei împăratului Wilhelm II al Germaniei şi s-a căsătorit cu V. G. Paleolog, acela care avea să devină mai apoi celebru prin ceea ce a făcut pentru Brâncuşi. Este un jurnal din care se desprinde o uimitoare împletire de rezonanţe franţuzeşti, germane, romîneşti.ba chiar este o scenă în care la nunta prinţesei au participat regele Angliei, ţarul Rusiei şi alte capete încoronate, încît ai zice că a fost precum un summit din zilele noastre. Era 1913 şi în scurt timp s-a încheiat acea „belle epoque”” (Marius Dobrin – „România europeană, La Belle Epoque”, după Internet).

(După „Dicţionarul istoric al localităţilor din Judeţul Dolj”- „Meridiane doljene” – Academia Română, Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolaescu Plopşor” – Craiova. Material rearanjat de mine)

Savin BADEA

3.IONICĂ.

POVESTEA LUI IONICĂ CEL PROST (PORECLIT ŞI IEREMIA)

Prelucrare după povestea lui Ion CREANGĂ.

(fragment; în curs de editare)

Amu, cică, într-un sat,
Trăia singur un băiat;
N-avea mamă, n-avea tată,
Nici-o rudă-apropiată.
Un străin era Ionuţ,
Ca picat din lac în puţ. 5
Băietanul părea uns:
Răbdător, tăcut, supus!
Satul i-a găsit tot rostul –
„Ion cel prost”, „Ionică Prostul”; 10
Tot de prost l-arată mecla:
Uite-aşa i-a mers porecla!

Ştiu însă o vorbă bună
Şi-o ţin minte cîte-o lună:
„Dracul – nu ştiu cum se face – 15
Tot în cur la prostu’ zace!”

Satu-acela e izvor
De fete şi de feciori:
De sărmani, de gospodari,
De chiaburi şi boieri mari: 20
Toţi sunt ţanţoşi şi ţîfnoşi,
Mare neam de Feţi-Frumoşi,
Unu şi-unu – iaca-i numeri! –
Tot cu chebea* între umeri,
Dar căciula de-a căţeaua, 25
Parcă le-a fătat purceaua!

Doar Ionică, omul prost,
N-avea cap şi n-avea rost,
Să se-ncurce-n vorba lor; -
Lua bătaie (şi cu spor!), 30
Ce păţea, nu împărţea,
Doar spinarea lui ştia!
Vai şi-amar de el, ca dracul,
Încasa la pumni, săracul!

Ion, la crîşmă sau la joc, 35
Nu sta-n loc că era foc!
Şi la nunţi stătea deoparte,
Că e prost şi fără carte!
Era pui de bogdaprosti –
Unde-i el, acolo-s proştii! 40
Împietrit, făcea Tănasă,
Cînd ceilalţi băşesc vîntoase;
Sau se joacă de-a barbutul,
Povestind cum e fututul.

Îi plăcea să îi privească, 45
Pierde-vară, gură-cască!

„ - Sanchi!…Măi, ce mai poveste,
Cum o dai, tot bine este!”
Vorba asta, va să zică,
Era vorba lui Ionică. 50
Dacă lui Ionică Prostu’
Îi plăcea treaba şi rostul,
Ce făceau, ce învîrteau,
Flăcăii care glumeau,
Ce puneau la cale – bine! – 55
El se bucura… în fine,
Da din cap ca popîndăul,
Şi-şi zicea în gînd flăcăul:
„Cum o dai, tot bine este!”
Ce spunea, altă poveste. 60
Dacă din ce se făcea,
Îl nemulţumea ceva,
El icnea, se poticnea
Şi tăcea molcom, cocea!,
Ca un ins stingher, străin, 65
Ca picat din cer senin,
Un neisprăvit, o poamă,
Nebăgat deloc în seamă.

Satu-acela de flăcăi
Era plin de hăndrălăi – 70
Unde este un flăcău,
Sunt şi fete căcălău;
Unde sunt flăcăi în cete,
Sunt cu mult mai multe fete!
Aşa-i de cînd lumea este, 75
La fel fetele aceste:
Ba mai grase, ba mai slabe,
Mai puştoaice şi mai babe,
Tinerele şi bătrîne,
Şi zănatice, şi zîne, 80
Şi frumoase, şi urîte,
Bărbătoase, dar şi slute,
Bogătaşe şi sărace,
Harnice sau dobitoace,
Inimoase, lenevoase, 85
Flori alese ori scîrboase –
Erau, una cîte una,
Otova, de toată mîna.

Biete fetele, ca fete,

Puneau ceasul pe perete 90

Şi-aşteptau, furiş-grăpiş,

Ceasul lor de măritiş,

Cum aşteaptă îngrăşatul,

Porcul, ziua lui, Ignatul.

E o vorbă pe la noi: 95

„Joi abia, ţapule,

Ici la tine supt bărbiţă,

Ici la mine-n chiperniţă!"

Sau alt zis: „Te tai la gît,

Că am burtă de umplut!” 100

Mai şi vorba nu-ştiu-cui:

„Tot paiul cu umbra lui!

–Tot petecu-şi află sacul!”

Sau pe dos, s-o ştie dracul!

Vorba lui, vechea poveste: 105
„Cum o dai, tot bine este!” –
De s-aşază la mijloc
Şi o leacă de noroc,
Atunci ştii ce bine pică
Vorba prostului Ionică? 110

Dar iertaţi şi Dumneavoastră –
Să venim la vorba noastră.

Între-acei flăcăi vlăjgani
De chiaburi mai bogătani,
Din sat, din vecinătate, 115
Era unul mai cu carte,
Un fruntaş avut, cu straie,
Nea Vasile a Hărgaie,
Care s-a-nsurat şi luat
Tot fată de om bogat, 120
Pe fata popii Cioric,
Pe Catrina cu ilic,
Un boboc, cea mai frumoasă,
O zurlie arţăgoasă,
Cea mai hazulie fată; 125
Dacă faci prin sat o roată
Şi-n jur, prin împrejurime,
Cum e ea, nu-i alta, nime’!

Vă mai rog s-aveţi răbdare
Să aflaţi minunea-mare, 130
De cînd popii i se spune
Nea Cioric, ca la grăsune.
S-a lăţit porecla-n sat
De cînd Dascălul a dat
Peste popă o năvală, 135
Nu ştiu din ce nimereală:
L-a zăpşit atunci pe popa
Molfăind cioriciul – hopa! –
Un poltoc din cele tari,
Chiar în sfîntul de altari, 140
Şi în chiar postul cel mare,
Popa neavînd răbdare.
Supărarea – ce să-i faci? –
E-ompărţeală de colaci:
Înciudat, Moş Dăscăliciu 145
L-a pîrît de-acel şoriciu
Şi l-a dat pe beţe rău,
Ca să-l bată Dumnezeu.
Să ferească Domnul, Sfîntul,
Cum ne chinuie cuvîntul!: 150
Dacă oamenii aflară
Acea faptă mai murdară,
Cam cît negru-n unghiuţă,
I-au pus coadă frînghiuţă,
O codiţă mai năroadă, 155
Un cioric cusut pe noadă.
Că anapoda mai sunt
Oamenii de pe pămînt! –
Chiar cînd văd cu ochii lor,
Parcă dracul le dă spor! 160

Acum să venim de-acasă,
Că povestea nu ne lasă.

După ce s-a isprăvit
Nunta fetei ce-au iubit,
Toţi flăcăii, toţi dănacii, 165
Au rămas ca fierţi, ca racii;
Opăriţi, bătînd din buze,
Parcă li s-au pus ventuze.
Şi, s-alunge din alean,
Stau călare pe buştean, 170
La crîşmă, de-o săptămînă,
Pe băute, într-o rînă:
Nu le pasă de iubit,
Nici de vacă de hrănit,
Nici de bou de adăpat, 175
Nici de cai de ţesălat –
Cum îi omul gospodar,
Cu căruţă şi cu car,
Şi cu casă, şi cu masă,
Nici-o treabă nu-i apasă, 180
Şi nici grabă n-au de treabă,
Şi nici gloabă de podoabă!

Iar Ionică prostălăul,
Fecior falnic cît Ceahlăul,
Cît pe ici, cît pe colea, 185
Doar în urma lor şedea.
A intrat în crîşma joasă,
A strigat la crîşmăreasă,
Să-i aducă o sîngeacă
De rachiu şi, cuc pe cracă, 190
A rămas smerit, stingher,
Biet băiat, într-un ungheri,
Un strein, un oarecare,
Cînd se-aprinse cionca tare.
Iar flăcăii, tontălăii, 195
S-au pişat în dosul clăii,
Luînd de coadă pe beţie,
S-o îmbete în prostie!
Mai tot focul şi-l vărsară
Ce-l aveau la inimioară, 200
Un alt către alt cîrlan,
Cum e omul cel sărman,
Care prinde-o leacă chef,
De-l înjură şi pe şef.

Zice unul, cel mai prost: 205
„ – Mă, da’ nătărăi am fost!
De-am lăsat aşe măiastră
Să scape din mîna noastră –
Aşa trupuşor mlădiu,
Aşa sîn mai azurliu, 210
Aşa flori de ochişori,
Negri şi scînteietori,
Şi sprîncene încordate,
De te bagă în păcate!
Nu ştiu dacă ne-o mai da 215
Dumnezeu, în mila sa,
Alta-n ochi a mai vede,
Că prea tîrtoşă mai e!
Iar şiretul de Vasile
Ne-o fură în şapte zile; 220
A făcut ce a făcut,
A muncit şi s-a zbătut
Şi-a ajuns chiabur din mers,
Un pervers care ne-a şters
Păpuşoiul de pe foc, 225
Să ne plîngem de noroc!”

Altul: „ – Dau doi bani, păreche,
S-o pup ici după ureche
Şi-ncă-o dată mai cole,
Unde ştiu că bine e!” 230

Zice şi-altul: „ – Iaca, bine,
Dau cămeşa de pe mine,
Să mă lase mai apoi
Să-i vîr mîna-n sînii goi,
S-o mai hodinesc o leacă 235
Printre ţîţe şi la floacă.”

„ –Te cred, neică, urlă altul,
Că nici Popa-cel-Înaltul
Nu s-ar da, mă rog, în laturi,
Dac-ar prinde-o peste haturi. 240
Dar eu,măi,dragă Pulică,
Pentru-aşe de păsărică,
M-aş da rob la turci, Tălpane,
Să mă taie-n iatagane,
Dacă m-ar lăsa ‘mneaei 245
Să mă culc la sînul ei,
Sînişorii azurlii,
Vorba lui Mărin – nurlii.”

„ – Bine ţi-ar mai fi, ehei! –
Zise-atunci un alt holtei, 250
Mai tomnatic, din bătrîni,
Fără grijile cu sîni –
Dar ajuns-ai prea departe!
Dacă ţi-ar fi fost, încalte,
Cereai fata la părinţi, 255
Nu scrîşneai acum din dinţi.
Ai şezut la eleşteu
Gură-cască, teleleu!
Acum na-vă cîte-un pai
Să scobiţi prin dinţi mălai! 260
Luaţi o leacă de pelin
Şi clătiţi-vă puţin!
V-aţi trezit cu ţuica-n nas
La trei zile de Ispas.
Geaba plîns, geaba oftat: 265
Gata – a zburat! – s-a dat!
În bucătăria ei
Stă Catrina cu Grivei!
Gata vorba, nu-i de şagă,
Vă lipseşte cîte-o doagă!” 270

Ionică cel Prost cum sta
De o parte şi visa,
Nu s-a mai putut opri
De-a tăcea şi-a chicoti;
S-a sculat de unde sta, 275
Despuiat de frica sa;
S-a dus drept la hăndrălăi
Şi le zise: „ – Măi, flăcăi,
Tot mă ţineţi voi de prost,
Dar mai proşti tot voi aţi fost; 280
După cum văd eu prea bine,
Sunteţi mult mai proşti ca mine.
Geaba ţineţi nas pe sus
Şi vă daţi ţanţoşi la spus!
Ce-mi daţi voi, bătu-o-ar vina, 285
S-o ferchezuiesc pe Catrina?
Cum vreţi voi, cu-ăl pulărău
De faţă – bărbatul său!
Chiar acuma, dacă vreţi,
Un ceas-două, măi băieţi!” 290

Atunci toţi flăcăii fleţi,
Îndrăciţi de ciudă, beţi,
Au sărit, zdrobind paharul,
Şi s-au repezit cu parul,
Ca hultanii, pe Ionică, 295
Zicînd: „ – Bă, tu, pulă mică!
Ce-ai zis tu, măi, Sărăcilă?
Că beuşi cu Sarsailă!
Îţi bea minţile rachia?”
Zise altul: „ – Dau eu mia, 300
Pe bătute, zău, vă jur!
Da’ să-i daţi la cap şi-n cur!
Să înveţe altă dată
De-a vorbi aiurea, bată-l!”

„ – Da’, ia, daţi-i pace, măi! – 305
Zice altul spre flăcăi –
Poate că el ştie bine
Ce vorbeşte şi cum ţine…
Să ne-arate-ntîi el fapta
Şi-apoi să îşi iee plata! 310
Lauda, de-i multă, strică! –
Ia, spune-ne, măi Ionică,
Ce să-ţi dăm? Cai, boi sau vaci?
Ca să faci ce-ai zis că faci.”

„ – Ia, una de noauă lei! – 315
Zise el către holtei –
Şi-o vadră de vin vîrtos;
Nu vă fac prea mult ponos.”

„ – Iaca, una, noauă lei –
Zise unul dintre ei – 320
Vadra cea de vin şi-n turmă
O vom bea, dar toţi, la urmă!…
Da-s aşe de supărat
Că doresc şi-aist păcat!”

„ – Fie, chiar şi-aşe, Georgică – 325
Zice şugubăţ Ionică. -
Acum, cîţiva, hai cu mine,
Să puneţi de-o pîndă bine,
Pe părete,-n dos la casă,
La Vasile şi-a frumoasă. 330
V-aţi uita pe ferestruică
Şi-ţi vide un nor de ţuică,
Şi-apoi eu, prin toată casa,
Cum o zgîlţîi pe mireasa!
Dar încet cu ţopăiala, 335
Să nu crească bănuiala:
Vîrîţi omul în prepus,
Să vă dea cu cracii-n sus;
Şi-atunci ce o mai făcea
Nu va fi din vina mea!… 340
Eu cu cîinii – fleosc şi trosc! –
Nu mă latră, mă cunosc.
Dar să luaţi la pîini muiete
Cu rachiu şi… la perete!;
Cîinii muşcă miezul pîinii 345
Şi-ngăimaţi aşe toţi cîinii –
Mi-i daţi cu botul pe labă,
Pîn’ oi face eu pe treabă!…”

Atunci trei-patru flăcăi
Se iau după prost prin văi, 350
Prin ogrăzi şi prin grădini,
Stîrnind cîini şi mărăcini.
Şi, hai-hai, şi haida-hai
Prin ograda lui Mi’ai,
Pîn’ la casa cu pricina, 355
Unde şade ea, Catrina -
La casa lui Moş Vasile,
Cel cu nunta-n şapte zile.
În puterea nopţii triste,
Toţi cu nasuri prin batiste, 360
Că-i umfla un pui de rîs,
Nu puteau vorbi, nici „pîs”!
Deschid poarta din zăvor
Şi-n ogradă nu-i Azor –
Cîinii fără să-i zăpşască, 365
C-aveau nunta lor cîinească,
Cu bătaie, vai de mine!,
Dar cu-atîta rău, mai bine!

Cei patru dănaci se pun

La o pîndă sub un prun, 370

Pe peretele din dos,

Cum s-au înţeles frumos.

Iar Ionică Prostălăul,

Bucuros că nu-i dulăul,

Se duce-n cerdac la uşă 375

Şi bate c-o vergeluşă:

„ – Baică Sile! Nea Vasile!

Eşti acasă, baică Sile?”

Doar Catrina se trezeşte

Din somn şi bodogăneşte: 380

„ – Scoal’, bădie, săi, tălică!

Că dă-n

uşă

şi ne-o strică!”

Iar Vasile, somnoros,

Se scoală viteaz de jos

Şi se duce-n

uşa

tinzii, 385

După ce-a zîmbit oglinzii,

Şi întreabă, sigur, solo:

“ – Care eşti? Cine-i acolo?”

“ – Eu, baică Vasile, eu!”

“ – Care eu? Ce derbedeu?” 390

“ – Eu, Ionică, omu’prost!...”

„ – Tot nărod rămas ce-ai fost!

Numai tu prin mărăcini,

Asmuţi cîinii prin vecini,

De se-nvîrt şi-arată colţii, 395

Taman în puterea nopţii,

Cînd tot omul doarme dus;

Oare ce-i ave de spus?” –

Zice Vasile căscînd.

„ – Stai, baică Vasile, blînd, 400

Desfă uşa şi-am să-ţi spun,

De ce urlu de nebun.

Nu mă lăsa!...Doar matale

Eşti nădejdea mea, că-i jale!...”

Vasile are obraz: 405

Se înmoaie la necaz

Şi –i dă drumul lui Ionică

Pe poteca cu sipică.

Apoi pune uşa-n fiare,

În cîrlige şi-n zăvoare. 410

Dar cînd intră amîndoi

În odăi pe neguroi,

Bojbăind pe la uşori,

De vreo două sau trei ori,

Se împiedecă pe prag 415

De un ditamai ciomag.

„ – Da’, ce-i, măi Ionică? – zice –

Nu dau turcii, bre, voinice!”

Ia opaiţul, l-aprinde,

Cască leneş şi se-ntinde: 420

“ – Nu dau turcii iar în ţară,

Să scoţi oamenii pe-afară,

Pe o lună somnambulă,

Negură-catran şi hulă!”

“ – Of, baică Vasile, of! 425

Rău mă strînge un pantof! –

Rîde Ionuţ Prostovanul,

Desculţat mai în tot anul! –

Ba mai rău decît dau turcii,

Sînt cam luat în vîrful furcii: 430

Satul m-a văzut sărman,

Biet băiet străin, cîrlan,

Şi-ar vre să mă dea la oaste,

Cu arcanul prins, la coaste:

Vornic, Paznic şi Moş Broască 435

S-au vorbit să mă găbjască,

Dar simţindu-i înhăitaţi,

Am scăpat dintre turbaţi;

M-am ferit, m-am furişat,

Pînă cînd i-am încurcat 440

Şi-am spulchit-o repejor,

Fiind mai iute de picior.

Şi-am ţinut-o prin ocoale

Pîn’ la casa dumitale.

D-aci doar moartea m-o lua, 445

Afară de dumneata,

Doară să mă dai, tăluţă,

Să te scapi de-l găgăuţă!”

„ – Ţine-ţi firea, măi Ionică,
Nu mai tremura de frică, 450
Doar nu este ţara-n pradă,
Eşti la mine în ogradă!
Socru-mieu e Popă-n sat;
Vornic, naşu-mieu, Ignat;
Paznic, Moşu-mieu, Gîndacu’, 455
Tata e vatman... ce dracu’!,
Oi pute să fac ceva
Pe supt mînică, cumva,
Pentru tine, să te scap! –
Dar tu bagă bine-n cap, 460
Că la vara viitoare
Om să fii şi tu, tîlhare;
La arat, la semănat,
La săpat, la treierat...”

„ – D-apoi mai încape vorbă, 465
Nu mata îmi dai de-o ciorbă?
Numa’ mult stau şi mă mier,
Ce-au c-un biet băiet stingher?;
Pentru ce mă urmăresc,
M-asupresc, mă prigonesc, 470
Îndîrjiţi pînă-ntr-atîta,
Că n-am dat la cap cu bîta!”

„ – Lasă, măi Ionică, asta,
Gata, ţi-a zburat năpasta!
Nu te teme chiar aşa, 475
Eşti scăpat în casa mea!
N-ai habar! Am încărcate
Trei pistoale, agăţate
Colea-n cui şi cînd ţintesc
Dau la fix şi nimeresc! 480

(va urma)

Savin BADEA

POVESTEA LUI IONICĂ CEL PROST (PORECLIT ŞI IEREMIA)

Amu cică era odată într-un sat un băetan, care n-avea nici tată, nici mamă şi nici o rudă; aşa era de strein, de parcă era căzut din ceriu. Şi fiindcă băetanul acela era supus, răbdător şi tăcut - şi bărbaţii şi femeile din acel sat se luaseră a-i zice "Ionică cel prost, Ionică cel prost" şi aşa îi rămăsese acum numele. Dar ştiţi că este o vorbă ca: "dracul în curu' prostului zace.”

În satul acela erau o mulţime de feciori de gospodari, care de care mai chiaburi şi mai ţanţoşi - tot de cei care umblă cu chebea între umere şi poartă căciula pusă de-a căţeaua. Şi Ionică cel prost n-avea cap să se amestece în vorba lor, c-apoi ce păţea cu nime' nu împărţia, sermanul! El şi la crîşmă şi la joc şi pe la nunţi şedea tot deoparte, ca un pui de bogdaprosti, se făcea "Tănasă", şi numai asculta ce pun la cale ceilalţi; şi cînd îi plăcea ce fac ei, da şi el din cap şi zicea că "tot bine este". Asta era vorba lui Ionică. Iară cînd nu se mulţămea cu ceea ce fac ei, atunci numai icnea şi el şi tăcea molcum - cum îi omul cel strein şi nebăgat în samă.

V-am spus că satul acela era plin de flăcăi. Negreşit că unde-s flăcăi mulţi, fete sînt şi mai multe; asta-i de cînd lumea: şi tinere şi bătrîne, şi frumoase şi slute, şi bogate şi sărace, şi harnice şi leneşe - de toată mîna.

Şi bietele fete, cum îs fetele, îşi aşteptau şi ele ceasul de măritiş cum îşi aşteaptă porcul ziua lui Ignat... Vorba ceea: "Joi, ţapule, joi, la tine ici (arată gîtul ţapului) şi la mine ici (arată la chiperniţă...). Şi apoi ştiţi că este o vorbă ca: "tot paiul are umbra lui şi tot sacul îşi găseşte petecul". Ş-apoi cînd mai este ş-oleacă de noroc la mijloc, atunci ştiu că-i bine, vorba lui Ionică.

Dar să venim iar la vorba noastră. Între toţi flăcăii din satul acela şi din vecinătate era un flăcău fruntaş, anume Vasile, care s-a însurat şi a luat de nevastă iarăşi o fată de fruntaş, anume Catrina lui Popa Cioric, care era cea mai frumoasă şi mai hazulie fată dintre toate fetele din sat şi de prin împrejurimi.

Dar parcă văd că vă ţineţi să întrebaţi că de ce-i ziceau lui Popa Cioric, Cioric? Mai aveţi puţintică răbdare că îndată veţi afla şi asta. Dascălul din sat a zăpsit odată pe popa molfăind un potloc de cioric în postul cel mare, chiar în sfîntul altari. Şi de la o împărţeală de colaci, dascălul avea ciudă pe popă, l-a dat pe beţe. Şi apoi ferască Dumnezeu sfîntul să nu te afle oamenii măcar cu cît îi negru supt unghie că îndată îţi pun coadă, cum i-au aninat şi popei codiţă de cioric. Anapoda mai sînt şi oamenii: cînd văd cu ochii… parcă dracul li spune.

Acum să venim iar la vorba noastră, de unde am lăsat.

După ce s-a isprăvit nunta, toţi flăcăii ceilalţi au rămas ca opăriţi şi bătînd din buze. Şi ca să mai alunge aleanul din inima lor, s-au adunat şi ei acum cu toţi la crîşmă şi s-au aşternut pe băute o zi întreagă; parcă nici nu le păsa că au boi şi vaci de hrănit şi de adăpat, cai de săcelat şi cîte alte trebi nu-s la casa omului gospodar, cînd vre omul să le facă.

Ionică cel prost, cît ici cît cole, s-a luat şi el pe urma lor, a intrat în crîşmă, a strigat la crîşmăreasă să-i aducă o singeacă de rachiu, s-a aprins cionca şi s-a pus şi el deoparte într-un ungher, ca un băet sărac şi strein ce era. Flăcăii ceilalţi, după ce-au luat beţia de coadă au început a-şi vărsa inima unul către altul, cum îi omul cînd prinde şi el, sermanul, la oleacă de chef.

Unul zicea: Mă! da’ nătărăi am fost de-am lăsat aşa drăguţ de fată să scape dintre noi! Aşa trupuşor mlădios, aşa sîn azurliu, aşa ochişori negri şi scînteietori şi aşa sprîncene încordate, nu ştiu, zău, de ne-a mai de ochii a vede! Şiretul acela de Vasile a făcut ce-a făcut şi ne-a şters păpuşoiul de pe foc…

Altul zicea: Mă! Eu aş da o pereche de boi, cei mai frumoşi, numai să mă lese s-o pup odată colé, cum ştiu eu…

Altul: Eu aş da şi cămeşa de pe mine, numai să mă lese să-i pun mîna pe ţîţe oleacă…

—Te cred şi eu, zise altul, de asta nici popa nu s-ar da în lături – da’ eu, măi pulică, m-aş da rob la Turci ca să mă lese numai odată să mă culc la sînul ei cel azurliu, vorba lui Tăplan.
—Bine ţi-ar mai fi, zise atunci un holtei tomnatic, care nu mai avea acum grijile aceste… dar prea departe ai ajuns; dacă ţ-a fost de dînsa, cînd era fată mare la părinţi acasă, de ce-ai şezut deoparte ca un felteleu ş-ai căscat gura? Acum na-vă cîte un pai, scobiţi-vă pintre dinţi, şi vă clătiţi gura cîte c-oleacă de vin. V-aţi trezit şi voi tocmai a treia zi după Ispas. Ea are acum bucătăria ei şi degeaba vorba.

Ionică cel prost, cum sta deoparte şi-i asculta, nu s-a mai putut stăpîni să tacă, ci s-a sculat iute de unde şedea, a lăsat şi frică şi tot la o parte şi s-a dus drept între dînşii, zicînd: Măi flăcăi, tot îmi ziceţi voi că eu sînt prost, dar, după cum văd eu acum, mai proşti sînteţi voi de o mie de ori decît mine. Degeaba vă mai ţineţi cu nasul pe sus şi sînteţi aşa ţîfnoşi… Ce-mi daţi voi, măi, şi s-o ferchezuiesc eu pe Catrina de faţă cu bărbatu-său, chiar acum, dacă vreţi?

Atunci toţi flăcăii, îndrăciţi de ciudă, au sărit drept în picioare şi s-au răpezit ca nişte vulturi asupra lui Ionică, zicînd: Ce-ai zis tu, măi Sărăcilă? Dacă ai băut rachiu, nu trebuia să-ţi bei şi minţile.

— Ia luaţi-l, măi, de cap, zise unul, să se înveţe el de altădată a mai vorbi într-aiurea. — Da, ia, daţi-i pace, măi, zise altul, poate că omul ştie ce vorbeşte… Să-i vedem mai întîi lauda şi apoi să-şi iee plata… Ia spune ce să-ţi dăm, măi Ionică, ca să faci ce-ai zis tu?

— Ia una de noauă lei, zise el, ş-o vadră de vin vechi, nu vă cer mai mult.

— Iaca una de noauă lei, zise un flăcău; vadra cu vin om be-o pe urmă; numai să vedem ş-aist păcat.

— Fie ş-aşa, zise Ionică. Acum haideţi cîţiva cu mine şi puneţi-vă la pîndă la păretele din dosul casei lui Vasile, de vă uitaţi pe ferestruică, şi-ţi vede cu ochii ce-am să fac eu. Numai încet, să nu tropăiţi cumva ori să faceţi larmă ca să vîrîţi omul în prepus, ş-apoi atunci să nu fie vina mea. Eu mă cunsc cu cînii, dar voi luaţi pîne muetă în rachiu, de i-ţi îngăima, pîn-oi face eu pe treabă…

Atunci se ieu vreo trei-patru flăcăi după Ionică şi hai, hai! hai, hai! ajung la casa lui Vasile în puterea nopţii. Deschid ei portiţa binişor şi intră în ogradă, fără să-i zăpsească cînii, pentru că chiar atunci aveau şi ei o nuntă-n sat… Dar cu atîta mai bine.

Flăcăii cei patru se pun de pîndă la păretele din dosul casei, după cum le-a fost vorba, iară Ionică se duce la uşă şi începe a clămpăni şi a bate, strigînd: băică Vasile, băică Vasile, acasă eşti?

Catrina atunci se trezeşte din somn şi zice: Bădică, bădică! Te scoală că nu ştiu cine bate la uşă. Vasile atunci se scoală repede, se duce la uşă, în tindă, şi întreabă răstit: cine-i acolo?

— Eu, băică Vasile.
— Cine, eu?
— Eu, Ionică cel prost.
— Că numai unul ca tine trebuia să fie, ca să sparii oamenii din somn la vremea asta. Da ce cauţi pe la noi tocmai acum în puterea nopţii, mă Ionică, zise Vasile căscînd.
— Mă… rog, băică Vasile, deschide-mi uşa şi ţi-oi spune eu…; nu mă lăsa, că la dumneata mi-i toată nădejdea… Vasile, cum aude asta, dă drumul în casă lui Ionică, închide iar uşa, împinge zăvorul la loc şi apoi intră amîndoi în casă, bojbăind pe la uşori şi împedecîndu-se de prag pe întunerec.
— Da ce-i, măi Ionică, zise Vasile aprinzînd opaiţul; au dat turcii în ţară, de umbli sculînd oamenii de pe la case acum în puterea nopţii?
— Of! băică Vasile, of! ba mai rău decît turcii. Satul ş-a pus ochii pe mine, văzîndu-mă că-s băet strein şi fără nici un sprijin, şi vre numaidecît să mă dee la oaste. Vornicul, pasnicul şi alţi cîţiva oameni, cît pe ce erau să pue mîna pe mine. Şi eu simţind asta, am scăpat dintre dînşii ca dintre nişte cîni turbaţi, m-am furişat cum am putut şi răpede am spulichit-o, ţiind tot o fugă pînă la dumneata. Şi numai mort m-or lua de-aici; afară numai dacă-i vre să mă dai şi dumneata, băică Vasile!…
— Da ţine-ţi firea, măi Ionică, nu fii aşa de fricos, că doar nu-i ţara în pradă. Socru-meu îi Popă în sat la noi, Nănaşu-i vornic, Moşu-i pasnic şi Tata-i vatman, nu dracul; oi pute eu să fac ceva sub mînică şi pentru tine, ca să te scap. Numai la vară, cînd oi ave şi eu de lucru, cred că om îi fi şi tu.
— D-apoi mai încape vorbă, băică Vasile? Numai mult stau eu de mă mier, ce dracu’ au ăştia cu mine, de mă urmăresc şi mă prigonesc pînă la atîta; parcă le-am mîncat capul…
— Lasă, măi Ionică, nu te mai îngriji de atîta; dacă te-ai văzut odată în casă la mine, n-ai habar, că uite pistoalele cele cum stau încărcate colo în cui! Dar nu ştiu cum să mai zic şi eu ca să nu greşesc. Ş-or fi pus ei ochii pe tine, nu-i vorbă, dacă tot umbli ca un fulău prin sat de colo pînă colo şi n-ai nici un căpătîi. Ia însoară-te şi tu şi atunci ai scăpat de oaste: n-or mai ave ce zice nici ei. Hai să te toporîm iute şi degrabă! Iaca fată bună pentru tine: ie pe Ioana Todosiicăi din deal – fina socru-meu – şi te cununăm într-o noapte eu şi cu nevastă-mea, chiar aici în casă la mine. Ce zici şi tu, bre Catrină, aşa-i c-avem să facem o casă bună, cum se cade? S-avem să jucăm la nuntă ca să scuturăm toţi puricii de astă-vară.
— Mai aşa ?! Nunta-i gata, numai de-ar vre fata, zise Catrina înghiţind…
— Da ce-a mai căuta` şi ea, zise Vasile, că doar n-a să umple borş în veşca ceea a ei…
— Ia amu ştiu că ai vorbit şi tu de te-ai prichit, zise Catrina bosumflată; măcar că leorbiţi voi bărbaţii cum vă place, dar eu, slavă Domnului, n-am văzut gunoi de fete pînă acum.
— Apoi dacă nu vă veţi ţine voi parte una alteia, cine are să vă ţie? zise Vasile. Dar ce, Ionică nu-i bun? Ba zău, încă nu-i ea de nasul lui… Parcă cine ştie cine-i ea să-i rupă cineva mînecile pînă pe-acolo. Ştiu că n-a fi aşteptînd s-o iee feciorul lui Pulea Spătariul…
— Da ce-i mai ai grija atîta, zise Catrina, mînca-i-ai ceea… să-i mănînci! (să mă erte Ionică de vorba cea proastă…).

Ionică, nu-i vorbă, avea bun sprijin în Vasile dar în Catrina şi mai bun: pentru că el, ca băet strein şi sărac, slujise mult şi la tata lui Vasile şi al Catrinei. Cu Catrina scărmănase Ionică lîna şi făcuse caere; cu Catrina scosese cînipa din topitoare. Povestea cîntecului:

A zis lelea că mi-a da

Cînd s-o coace cînipa

Ş-a duce-o la topitoare

Şi mi-a da dintre picioare!

Cu Catrina depănase Ionică fuse şi-i ajutase a lua călepe de pe răschitoriu. Cu Catrina la nevedit, cu Catrina la ghilit, cu Catrina la cules fragi şi căpşune din pădure, cu Catrina în toate părţile… În sfîrşit, ce mai la deal la vale, Catrina ştiea treaba lui Ionică, cum se cade, şi Ionică pe-a Catrinei încă hăt! de pe cînd era ea fată mare. Cum s-ar zice, s-a scăpat şi ea atunci în ţarină, ia aşa, în şagă, cîte oleacă: adecălea Ionică dăduse peste Catrina. – Norocul lui Vasile, ca să nu mai trudească şi el atîta a face începutul…
— Ce zici, măi Ionică, să iei treaba pe mînecă? Te hotărăşti să te însori?
— Apoi dă, băică Vasile, zise Ionică scărpinîndu-se în cap; dumitale uşor ţi-i a zice. Dar eu ce am să fac cu femeea?
— Ă…ra! Măi Ionică, prost mai eşti! D-apoi nu ştii tu ce face omul cu femeea lui? Uită-te! Pune mîna, unde-i lîna, cum am pus-o eu la Catrina…(apucînd-o tocmai de colo…).
— Doamne, bădică, Doamne, tare mai eşti şi dumneata nu ştiu cum; faci copilării şi vorbeşti nimicuri faţă cu oamenii streini în casă.
— Da’ ia las’măi Catrină, las’ nu te mai marghioli şi tu atîta, că doar Ionică-i de-a noştri…
— Ei, cum ţ-ai mai luat samă, măi Ionică? Tot nu ştii ce-ai să faci cu nevasta cînd te-i însura? S-o dai pe mîna mea, că de-asta, slava Domnului, nu-i supărare…
— D-apoi dumitale aşa ţi-i a zice, băică, că ai avut tată şi mamă să te înveţe. Dar eu de la cine era să învăţ, c-am rămas de mic copil sărac de părinţi…
— Apoi dar tot bine zic oamenii, că eşti prost, măi Ionică. Hai! Ce-mi dai tu mie să te învăţ eu?
— D-apoi ce nu ţ-aş da, băică, din toată sărăcia mea! Dar numai una de noauă lei am la sufletul meu.
— Bună-i ş-aceea, măi Ionică; dacă n-ai mai mult ad-o-ncoa, măi băiete, şi te învăţ eu tot meşteşugul gospodăriei,

Că dacă nu-i pulă

Casa nu-i sătulă.

Ionică scoate atunci cea de noauă lei ş-o pune în palma lui Vasile. Vasile o ie cu bucurie, o stupeşte şi zice: noroc să de Dumnezeu! Apoi o pune în pungă şi zice Catrinei:
—Catrină-hăi! Ia aşază-te tu oleacă, bre, cole cum ştii tu, ia ridică-ţi poalele să vadă şi prostul ista ce facem noi, ca să înveţe a face şi el…
— Vai de mine şi de mine, zise Catrina, cu mîna la ochi, de ruşine, asta-i încă una: parcă vorbeşti de pe ceea lume, bărbate. Nu cumva te-ai apuca de făcut năzbîtii de faţă cu oamenii? Strînge-ţi minţile acasă, zăludule!
—Ia taci, bre Catrină, taci! Iaca ceea de nouă lei, să-ţi iei mărgele şi cercei. Ş-odată o prăvale pe pat, îi ridică poalele frumuşel şi zice: Apropie-te, măi Ionică şi deschide-ţi ochii în patru şi te uită, ca să vezi şi tu… Şi dă-i şi dă-i, de-i mergeau petecele…Catrina, văzînd şi ea pe bărbatu-său că-i aşa de nătărău, a închis ochii ca mîţa şi s-a făcut moartă-n păpuşoi… Dar Ionică cel prost, holbînd ochii mari, a rămas înlemnit, cu gura căscată şi numai nu-i curgeau balele ca la cînii cei turbaţi!
—Ei, măi Ionică, zise Vasile, cu limba scoas-afară şi gîfîind, după ce s-a mîntuit, nici acum nu te-ai dumirit ce-ai să faci cu nevasta, după ce te-i însura?
—Doamne, bădică, tae-mi capul, dacă ştiu ce-aţi făcut dumneavoastră.
—Ptiu, măi! Da greu mai eşti de cap! Se poate să nu-ţi intre aista chiţibuş în bostan după cît ţi-am arătat eu? Se vede că eşti făcut spre zile mari, sau dracul mai ştie cum, de-ai ieşit aşa un boţ cu ochi şi fără oleacă de pricepere în capul tău, punihosule ce eşti! I-auzi, fa Catrină, ia peste-aşa bărbat să fi dat tu, ş-apoi te vedeam eu ce făceai, cînd îţi vin haghiţele…
Catrina, auzind asta, se marghiolea şi se prefăcea mînioasă, ducînd mîna la ochi şi zicînd: Nu ţi-i oarecum să-ţi fie, nebunule! M-ai făcut de ruşine în faţa lui Ionică, mînca-l-ar jegul să-l mînînce, că numai mi-a stricat somnul cu oastea ceea a lui!
—Doamne, măi Catrină, cum îl blastemi şi tu curat degeaba; da’ unde era să se ducă şi el, săracul, dacă n-are pe nimene… Hai, măi Ionică, ce zici, nu ţi-ai mai închipuluit tu, în capul tău, ce-ai să faci cu Ioana ta, cînd a fi să fie?
—Tae-mi capul, băică, nu ţ-am mai spus?
—Măi, da drept să-ţi spun că proastă lighioaie-mi eşti! Nu, zău, dacă te-ar prinde şi te-ar duce la oaste, cum ai duce-o, dacă eşti aşa de bucciu la capul tău?
—Ia, ar face şi el mămăligi la ceilalţi, zise Catrina, cu capul ascuns în cergă, că de alta nici nu-i bun, cred eu…
—Ia lasă-l, fa Catrină, şi tu acum; nu-l mai pildui atîta, că-l vezi cîtu-i de necăjit, sărmanul! Ia mai bine învaţă-mă ce să fac cu dînsul?
—Ce să faci? Fă ce ştii, dacă ţ-ai luat beleaua pe cap!
—Apoi dar eu găsesc cu cale să te mai aşezi tu oleacă cole la muchea patului şi cu picioarele de-a umere, să vadă şi punihosul ista mai bine ce facem noi; poate a pute şi el odată băga la cap… Că, zău, îmi vine să-l umflu cu dinţii de păr de ciudă ce mi-i pe dînsul; că încă n-am văzut aşa tigoare de om, de cînd îs eu.
—Ia las’, băică Vasile, zise Ionică, nu mai necăji degeaba pe Catrina, că văd eu bine că n-am să învăţ cîtu-i lumea şi pămîntul…
—Ba nu, măi Ionică, nu te las din casa mea pînă ce nu-i învăţa în astă noapte, ferească Dumnezeu! Că am de gînd numaidecît să te însor şi să fii de casa noastră. Catrină-hăi! ia aşază-te, bre, odată, cole, cum îi ştii tu mai bine; nu mai fii aşa de ruşinoasă, că Ionică-i de-a noştri şi ca mîne-poimîne are să facă şi el cu Ioana lui ce facem noi acum.
Catrina nu prea voia să se aşeze, cam umbla cu şopîrleala. Ca-n povestea ţiganului: „şopîrcai cu cine şopîrcai, dar cu Ivan nu şopîrcai”.
Tocmai aşa şi deliul de Vasile nu mai aşteptă multă rugăminte; ia pe Catrina lui cam cu nepus pe masă, o aşază, cole, frumuşel la muchea patului, cu picioarele de-a umere şi strigă la Ionică să ie sama şi să bage la cap, că-l mănîncă mama dracului.

Şi cum se mîntuie Vasile întreabă:

—Ei, măi Ionică, mai poţi zice şi acum că n-ai învăţat?
—Doamne, băică Vasile, numai că mi-i groază de dumneata să-ţi spun drept; dar zic zău că n-am putut învăţa defel.
—Tă-te pustiea să te bată, netotule, că bolîndă tigoare de om mai eşti; îmi vine să-ţi sucesc gîtul, nu altceva, ticăitule şi puhinosule! Catrină-hăi, ia las’, fa, să facă şi el odată, că poate atunci s-a deschide mai bine la cap…
—Vai de mine şi de mine! Ce spui, bărbate, ce-ţi iese din gură? Nebun eşti, ori te faci numai? Dar cum ai crede tu c-aş face eu una ca asta, că doar n-am mîncat mătrăgună! Alei! Nu ţi-i ruşine să-ţi fie! Dar de care femeie mă crezi tu pe mine?
—Ia las’, fa Catrină, las’! Unde a mers miea, meargă acum şi suta: că doar, futu-l, n-a să ţ-o mînînce din loc. Ş-odată, c-o mînă trînteşte pe Catrina pe pat, iar ceielaltă îl apucă pe Ionică de cămeşoi şi-l trage peste dînsa, cu de-a sila!…
Atîta i-a trebuit lui Ionică cel prost, ş-apoi atunci las’ pe dînsul că pe loc s-a dat la brazdă. Povestea cîntecului:

Scoas-o vînă cît o mînă,

Bortelită-n căpăţînă,

Strujită la rădăcină;

Şi cum o puse,

Cum se duse,

Parcă fu, pustiea, unsă!…

Şi unde nu începe a lua pe Catrina cam în răspăr, coleá, cum ştia el de mai demult… de pe la părintele Cioric de-acasă… de prin păpuşoi şi de prin cele dudăe… cînd tăiau tăvi de cucută şi de soc şi le destupau cu huduleţul… Catrina, la început, ar cam fi şuvăit ea parcă, de ochii lui Vasile; dar de la o vreme a lăsat şi ruşine şi tot la o parte şi s-a pus şi ea pe drum. Vorba ceea:

Stai, cumătră, nu mişca

Că de pulă nu-i scăpa.

Nici eu nu vreu ca să scăp

Că mi-i a fute de crăp!

—Văleu, băică, m-a ajuns tocmai la lingurică, zise Catrina, buricîndu-se cît ce putea şi apoi căzu într-un leşin!…
—Ia aşa, zise Vasile: cu prostul ţi-i în cîrd; cît nu ştie, cică nu ştie, d-apoi şi cînd începe a învăţa, dă de tocmeală…
—Încet, măi nătărăule, că mi-i spinteca nevasta… Hai, scoală-te acum de pe dînsa, mormolocule!…
—Poţi să-l mai laşi oleacă, băică, nu-l zminti tocmai acum, că parcă mă unge cu unt, zise Catrina, trăgîndu-şi răsuflarea, de parcă se frigea…

Ionică cel prost, sireicanul, era:

Ciobănaş de la mînzări

Cu pula pe trei spinări

Face prin pizdă cărări…

Un flăcău din cei care pîndeau după casă, mişcat pînă la rărunchi, începu atunci a cînta încetişor, zicînd:

„Dă-i, dă-i, dă-i! Dă-i, dă-i, dă-i! Pîn-ce-a plăti nouă lei.

Fata popii lui Cioric

Betejită-i la buric!

Dă-i, dă-i, dă-i! Dă-i, dă-i, dă-i! Pîn-ce-a plăti nouă lei.

Mulţumesc lui Dumnezeu

Că n-am betejit-o eu!

Ş-a betejit-o Irimiea

Că-i e mare măciulia!

Şi mai dă-i şi iarăşi dă-i, pîn-ce-a plăti nouă lei!…”

Iară ceilalţi flăcăi, cînd au văzut pe Ionică că se scoală de peste Catrina şi pe Vasile că-i aşa de nătărău şi nu-i zice nimic, şi-au pus mîinile în cap şi crăpau de ciudă. Ş-odat’ au şi început a tropăi înadins ş-a face larmă, ca să dea pe Ionică de gol. Ionică pe loc a înţeles vicleşugul lor, ş-odat’ a început şi el a striga:

—Nu mă lăsa, băică Vasile! Auzi-i ş-aici m-au nimerit! Au venit după mine, ca să mă prindă şi să mă dee la oaste… Vai de mine! Ce-am să mă fac?

—Da’ nu te spăimînta aşa, măi Ionică! Fricosule, doar eşti cu mine, zise Vasile. Ş-odată pune mîna pe pistoale şi sloboade vro două-trei pe fereastră afară, de s-a stins şi opaiţul de pe prichici ş-a sărit inima din Catrina, de frică.

Atunci flăcăii, na! Pe ici li-i drumul. S-au împăştiat toţi ca puii cei de potîrniche, luînd-o la sănătoasa… Şi după ce s-au mai depărtat oleacă iar au început a cînta: Dă-i, dă-i, dă-i! şi a chiui ca la nuntă – în pilda lui Ionică şi a Catrinei, ţiind tot o fugă pînă la crîşmă şi ducînd vestea celorlalţi despre ceea ce au văzut. Iar Vasile, după ce s-a încredinţat bine că nu mai este nime’ pe-afară, a dat drumul lui Ionică din casă şi i-a zis să se ducă întins la Todosiica din deal şi să-i spună că l-a trimis el şi pentru ce anume l-a trimis.

Ionică însă, care nu avea grija Todosiicăi şi a fetei sale, Ioana, cum a ieşit din casa lui Vasile s-a dus întins la crîşmă după ceilalţi flăcăi, ca să bee împreună rămăşagul şi să le dee acum de obraz şi despre răutatea, fala şi fuduliea lor.

Şi de atunci ca mai ba să se arate ceilalţi flăcăi fuduli faţă de Ionică şi să-l mai ţie de prost ca pînă atunci. Iar lui Vasile i s-a dus buhul în toate părţile, de-l rîdeau toţi şi cu curul. Şi a trebuit numaidecît să-şi ieie tălpăşiţa din sat şi să se ducă în toată lumea, cu femee cu tot, de răul crancalăilor.

Şi iaca aşa, oameni buni şi boeri D-voastră, am găsit şi eu cu cale, că decît oi vorbi măscărale, mai bine de-aestea… Şi cine-a zis c-acestea-s măscărale, să aibă în pungă multe, multe parale! Iară cine-a zis că-s vorbe de masă, să aibă ticnă şi linişte în casă!

Scrisă de Ioan-Vîntură-Ţară, în Iaşi, la 22 Octomvrie 1876 şi dedicată cărăcudei din Junimea îmbătrînită în rele cu prilejul aniversării a treisprezecea, numărul dracului.

Ion CREANGĂ

Adus de la "http://ro.wikisource.org/wiki/Povestea_lui_Ionică_cel_prost"

1. SULTAN

POVESTEA POVEŞTILOR 1 (POVESTEA PULEI)

Prelucrare după povestea lui Ion CREANGĂ. (Varianta A)

(fragment; în curs de editare - caut editor, editură şi sponsori)

MOTTO: "Pula este stîlpul casei". (folclor)

Creangă ne istoriseşte

Domnul cum blagosloveşte.

Să vă spun acum povestea

Cum stă şi devine chestea.

1
Amu, cică, într-o seară, 5
Se plimbau sfătoşi prin ţară,
Domn Hristos şi Petrea Sfîntul.

Domnul Sfînt a luat cuvîntul:

" - Zii, măi Petre, una, alta...

Oare are peşte balta?..." 10
"- Ba, pardon, sînt prea destule,

Multe pizde. Nu sînt pule."

"- Eu gîndesc c-ar fi cu minte

Să le înmulţim, Prea Sfinte.

Ce-ar fi, bre, ca din alune?..." 15
"- Iasă mici şi nu sînt bune."

"- Linte, mazăre, fasule..."

"- Doamne, iartă, alea-s pule?"

"- Hai să punem usturoi, -

Or să crească pule noi." 20
"- Nu, că ălea sînt subţiri,

Cabanoşi şi trandafiri.""

- Ce vei pune, Sfinte Petre,

Bolovani, ciomege, pietre?"

"- Pune, Doamne, castraveţi, 25

Morcovi, dovlecei, ştiuleţi..."

"- Pe toţi dracii!, nu zici strîmb,

Le vom face din porumb!"

"- Pînă-atunci, însă mai va...

Să-ntrebăm pe careva." 30

Şi, zicînd aşa, taman,
Zăresc Sfinţii un ţăran,

Un sătean plin de nevoi,

Punînd nişte păpuşoi,

Pe o ţarină aridă, 35

Doar pietriş şi cărămidă.

(va urma)

Savin BADEA

2. SUZANA

POVESTEA POVEŞTILOR 2 (POVESTEA PIZDEI)

Parodie după povestea lui Ion CREANGĂ (şi continuarea ei).

MOTTO:

"Grasa ţine casa!"

(folclor)

"- Ştiuleţi (castraveţi) drepţi

Ca pula mea aveţi?"

"-Dar pepene crăpat

Ca pizda mea aţi mîncat?"

(folclor)

Rîdea Creangă subt căciulă, 1

Scriind basmul despre pulă.

Doamne, ce artist mi-s! Dă

Să scriu basmul despre pizdă!

La primul iau pula primă 5

Că l-am recompus cu rimă -

La al doilea iau precis

Pizda primă - dau în scris!

Amu, după întîmplarea

Cu porumbul şi vînzarea 10

De ştiuleţi pe post de pulă -

Popa, Doamna Nesătulă,

Baba, Pulea Norocosul,

Domnul, Sfîntul Petre, grosul...

Îşi duc bine traiul Lor, 15

După rang, aşa cum vor.

Dar s-au scurs trei ani şi ia

Să vezi altă dandana:

Amu, cică, într-o vară,

Se plimbau secret prin ţară 20

Domn Hristos şi Petrea Sfîntul -

Cică inspectau Pămîntul

Şi făceau recensămînt,

Pule, pizde - cîte sînt.

"-Zii, măi Petre, tîrla-dîrla, 25

Oare are peşte gîrla?"

"- Doamne, la pule stăm bine,

Pizdele sînt cam puţine!"

"- Mă gîndesc ca mai 'nainte,

Să le înmulţim, Prea Sfinte; 30

Ce-ar fi, bre, ca din... ceva?!..."

"- Nu ştiu din ce s-ar putea."

"- Linte, mazăre, fasule..."

"- Le-am enume3rat la pule."

"- ...Alge, boji, petunii moi, 35

Nuci, crini albi, măcriş, trifoi,

Varză, maci, măceş, zambile..."

"- Astea-s pizde? Prea debile!

Ar fi gingaş... dintr-o floare!

Trandafirul, mi se pare, 40

Fiind frumos şi nimerit

Fetelor, însă mărit!"

"- Ai înnebunit, Prea-Sfinte?

Trandafirul are ghimpe!"

"- Atunci, Doamne, fă-le pere, 45
Că şi-aşa au ţîţe-mere!

Chiar mai mari! Te rog frumos,

Fă-le pepene zemos!"

"- Pepeni zici?... N-am mai mîncat

De-un an pepene crăpat!..." 50

Şi, zicînd aşa, taman,

Zăresc sfinţii un ţăran,

Un plugar, un biet puţoi,

Pîndărind prin păpuşoi,

Porumbiştea cu pricina, 55

Cea cu pula şi băşina.

A pus omul în răzoare

Iar porumb cu druga mare,

Aşteptînd să crească pule,

Printre rînduri, şi făsule. 60

(va urma)

Savin BADEA

Povestea poveştilor (Povestea pulei)
de Ion CREANGA

Amu cică era într-un sat un ţăran. Şi ţăranul acela a ieşit odată în ţarină să samene nişte păpuşoi. Şi cum sămăna el, tocmai atunci s-a nimerit să treacă pe acolo Hristos şi cu Sfântul Petrea. Hristos să nu tacă molcum şi să-şi caute de drum?

— Da ce sameni acolo, om bun? întreabă el.

— Ia, nişte pule samăn, răspunse ţăranul cu obrăznicie.

— Pule ai zis că sameni, pule să dea Dumnezeu să se facă, zise Hristos, blagoslovind sămănătura cu amândouă mânile, şi apoi se tot duse în drumul său împreună cu Sf. Petrea, care nu-şi putea stăpâni mierarea de cuvintele ce auzise că au ieşit din gura lui Hristos, pentru că niciodată nu mai vorbise Mântuitorul aşa de buruenos.

Ţăranul, după ce mântui de sămănat, se întoarse acasă. Apoi, la vremea prăşitului, a venit de a prăşit păpuşoii după rânduială, şi iar s-a întors acasă. Dar când vine la cules, ce să vadă? În loc de păpuşoi, de fiecare strujan erau câte trei-patru drugăleţe de pule, care-de-care mai îmbojorate, mai dârze şi mai răzbelite!…

— Ptiu! drace, iaca ce s-au ales de muncuşoara mea de toată vara, zise ţăranul, scărpinându-se-n cap şi trântind cuşma de pământ cât ce putu. Asta n-am păţit-o de când m-a făcut mama… ’tu-i maţele acrului! — Ei, ei! Amu ce-i de făcut? — ’Tu-i-aş descântecul celui cu blagoslovenia, că pocit a mai fost la gură.

Şi cum şedea ţăranul uimit, numai iaca ce trecea pe-acolo un potâng de babă.

— Bună-vremea, om bun, zise ea.

— Să-mi bag genunchiul în vâjoiul cui ştiu eu, mătuşă, zise ţăranul îndrăcit de năcaz…

— Dar ce, Doamne iartă-mă, eşti aşa de măscărăgios, măi omule, zise baba posomorâtă. Nu ţi-i oarecum să vorbeşti aşa, de faţă cu o bătrână ca mine?

— D-apoi cum să mai vorbesc şi eu, mătuşă, când vezi cum şi-a făcut Dumnezeu râs de muncuşoara mea. Dă, la sărăcia în care mă găsesc, pule-mi trebuie mie? Uite colo pe ogor, şi-apoi mai zi şi dumneata dacă mai ai ce…

Când se uită baba pe ogor, îşi pune mânile în cap de ce vede… pule şi iar pule, belite şi răsbelite, în toate părţile.

— Vai de mine şi de mine, nepoate! Asta încă-i una.

— Ba dac-ar fi numai una, ce ţi-ar fi, mătuşa! Dar aşa sînt sute de sute şi mii de mii, în cur să le ţii!… ’Tu-i aşa şi pe dincolo că nu ştiu ce să mai fac. Îmi vine să mă spânzur, nu altăceva.

— Ia las’, nepoate, zise baba uitându-se cu jale la pule… De unde ştii c-aista nu-i un noroc de la Dumnezeu pentru dumneata?

— Norocul aista să nu-l mai dea Dumnezeu nici duşmanilor mei, mătuşă, dar unde s-a mai auzit o chiznovăţie ca asta - să mănânci pule în loc de păpuşoi! Ia învaţă-mă şi dumneata ce să fac? căci pe mine nu mă mai ajunge capul.

Stă ea baba oleacă pe gânduri şi apoi zice:

— Nepoate, eu te-aş învăţa ce să faci ca să te desfaci de dânsele răpede-răpede şi să scoţi bani înzăcit şi însutit decât pe păpuşoi, dar ce mi-i da?

— Ce spui, mătuşă? Învaţă-mă, că ţ-oiu da ce mi-i cere şi un vrav de pule pe deasupra…

Când a auzit baba de pule, i-a zvâcnit inima… căci îi curgea ochii după dânsele, când le vedea aşa de zdravene şi de bârzoete…

— Apoi iacă ce să faci, nepoate: încarcă-le în car şi le du la târg că ai să le vinzi ca chiperiul. Dar mânca-te-ar norocul să te mănânce, acum trebuie să las ruşinea la o parte şi să te învăţ cum ai să înveţi pe cumpărători a le întrebuinţa.

— Că bine zici, mătuşă, ie spune-mi, rogu-te!

— Când a fi să le vie dor de pulă, s-o şuere cum şueri oile la strungă… şi atunci, numai să-ţi poată curul… Iară când s-ar sătura de ea, să zică: ho! ho! haram nesăţios. Şi atunci pe loc se moaie şi te descotoroseşti de dânsa.

Şi drept dovadă, baba îşi înşfacă o mătrăgună, care era mai mare, de pe un strujan, şi începe s-o puie în lucrare cum se cade…

Ţăranul a încremenit, când a mai văzut şi asta…

— Dar de unde ai aflat meşteşugul ista, mătuşă? zise el cu mierare.

— Hei, hei! nepoate, pe unde culege dracul surcele, eu am tăiet lemne… Nu mă mai întreba cum, şi zi bogdaprosti că ţi-am deschis ochii ce să faci…

Ţăranului atât i-a trebuit. Dă babei ce-i făgăduise, apoi se duce acasă, îşi pune scoarţele la car şi-l înfundă bine, înjugă boii, se întoarce la ogor, încarcă un car zdravăn de pule — şi la târg băiete, cu dânsele de vânzare.

Şi cum ajunge la târg, nici tu una, nici tu două, odată începe a striga, cât îi lua gura:

— Hai la pule, hai la pule! Pule zdravene şi tari pentru jupânese mari…

O cucoană văduvă, auzind aşa vorbe din gura ţăranului, trimite o slujnică să-l cheme la dânsa ca să-i deie un colb…

Slujnica se duce şi-l cheamă pe ţăran. Şi cum vine ţăranul, cucoana îl şi ia la trei parale, zicând:

— Dar bine, măi ţărane, ce porcării spui pe lângă cerdacul meu, că te mănâncă mama dracului! Acuş te pun la scară şi-ţi trag o bătaie, de te-or duce cu cerga acasă… Înţeles-ai?

— Apoi, dă, milostivă cucoană, zise ţăranul scărpinându-se în cap. Să ierte cinstită faţa dumneavoastră, ce să facem? Ia nişte pule ni-a dat Dumnezeu şi le-am adus şi noi la târg, să vedem, n-om puté prinde ceva parale pe dânsele, că ne mănâncă şi pe noi o mulţime de angării şi nevoi de toate felul…

— Măi ţărane, eşti nebun, ori cum eşti, de vorbeşti pleve de faţă cu mine?

— Ba, ferească Dumnezeu, cinstită cucoană, vorbesc vorbe sănătoase, săracul de mine! Iaca să vă aduc una ca s-o vedeţi, dacă nu mă credeţi… ’Tu-i-aş praznicul cui le-a plămădit, că m-a făcut să întru în dihonii cu lumea din pricina lor. Încaltea dac-ar fi de parte femeiască, le-aş ţine pentru mine, dar aşa…

Şi odată se duce la car şi alege un ştiulete de puloiu, care era mai mare, şi cu dânsa de-a dreptul în casă la cucoană.

— Iaca, cucoană, şagă-ţi pare dumitale asta? Vezi acum pe ce s-a dus munculiţa mea de toată vara? Ş-apoi dumneata mă mai înghii şi cu bătaie, că pesemne nu-s eu destul de bătut de Dumnezeu! ’Tu-i-aş patruzecile cui ştiu eu să-i fut, că au început a mă lua lumea de nebun…

Cucoana vede acum că ţăranul are dreptate, şi se face a se uita într-o parte, dar tot trăgea cu coada ochiului şi la cinstita pulă din când în când.

— Bată-te focul să te bată, măi ţărane, că ticălos mai eşti!… Ş-apoi cum s-ar face ca s-o poată cineva întrebuinţa, când ar vré? Nu-i vorbă, că mie una nu-mi face trebuinţă. Dar tare mă mier şi eu de aşa comédie!…

— Cum să se facă, cucoană! Să ierte cinstita faţa dumneavoastră, ia, când vine cuiva poftă de dânsa, o şueri de câteva ori, cum şuerăm noi oile la strungă, ş-apoi atunci, ţine-te la frecuş — cât ce-i puté, că las’ dacă m-a da de ruşine. Iară când te-i mulţumi şi-i vrea să te lese de frecuş, să strigi la dânsa: ho! ho! haram nesăţios! Şi atunci îndată numai ce-o vezi că se trage înapoi frumos, ca şerpele la apă dulce… Şi pe urmă, de câte ori ţi se scoală… tot aşa să faci. Şi dacă nu te-i mulţămi, atunci să mă blastămi pe mine.

— Bată-te pustia să te bată, mojic măscărăgios, c-al dracului mai eşti, zise cucoana, care începuse a se mai deprinde cu vorbe de masă… Ia ieşi oleacă afară din odaie, ş-apoi te-oiu chema eu acuş, că am oleacă de treabă…

Ţăranul tace molcum şi iese. Iară cucoana, drept cercare, începe a şuera nătărânga, şi atunci cinstita pulă face zbâc! în pizda cucoanei… Şi dă-i, şi dă-i, de-i mergea colbul. Dar chita cucoanei! Vorba ceea: baba bătrână nu se sparie de pula groasă.

Şedea, sărmana, cum şede mielul la ţâţa oaei, până ce se satură de supt. Cucoana era de cele mai tărtoşe:

Strâmtă-n pizdă, tare-n şele,
Crâşcă pula din măsele
Că-i cam iute la oţele!

În sfârşit, după ce s-a săturat cucoana bine, apoi zice încetişor: ho! ho! haram nesăţios! pula atunci pe loc s-a muiet şi foflenchiu! cade jos… Cucoana îndată o rădică cu mare sfinţenie şi o pupă drept în bot… Apoi strigă pe ţăran în casă şi, luându-l cam pe departe, zice:

— Şi cam cum s-a întâmplat de ai tu blăstămăţii de-aiste, măi ţărane?

— Cum să se-ntâmple, cucoană? Ia, mai astă primăvară, sămănând păpuşoi în ţarină, a adus dracul — că mai bine n-oiu zice — doi oameni pe acolo. Şi unul din ei, m-a întrebat: ce semăn? Eu să nu-mi stăpânesc gura? M-a împins păcatul să răspund în ciudă că pule samăn, să iertaţi dumneavoastră? Şi atunci el, pocit la gură sau naiba îl mai ştie cum a fost, a blagoslovit cu amândouă mânile spre ogorul meu din treacăt, zicând: Pule să dea Dumnezeu să se facă. Şi cum vedeţi dumneavoastră, pule s-au făcut, cinstită cucoană. Şi iac-aşa m-am făcut şi eu negustoriu de pule, fără ştirea lui Dumnezeu. Şi, pula mea şi trei bani, ş-o căruţă de jidani, să ierte cinstită faţa dumneavoastră.

— Dar bine le mai zici pe nume, mânca-le-ai pe ceea lume!

— Apoi, dă, cucoană, dac-aşa le cheamă, cum hastă pulă să le mai zicem?

— Măi omule, oare nu cumva acela a fost Hristos şi cu Sfântul Petru? Că numai ei sunt aşa făcători de minuni…

— D-apoi dă, cucoană, mai ştiu eu cine să fi fost? Dumnezeu ori dracul, să-i bag în pchizda mâne-sa, că mai bine nu le-oiu zice, să ierte cinstită faţa dumneavoastră, că ştiu că mi-a făcut-o bună…

— Dacă-i aşa cum spui tu, măi ţărane, apoi eu cred că tot Hristos a fost. Şi de-aceea, hai să-ţi cumpăr şi eu una, spre aducere aminte de anul când s-au făcut pe ogoară de cele care spui tu… căci după mine aista-i semn de belşug.

— Pule, vrei să zici, cucoană.

— De-acelea, mânca-le-ai să le mănânci, că mult le mai porţi prin gură.

— Apoi dă, dac-aşa ni-i deprinsă gura, ce să facem? Iertaţi şi dumneavoastră! Dar şi dac-a fi după vorba dumitale cucoană, apoi mult stau eu şi mă mier de Dumnezeu. Ce dracul? N-are el altă treabă decât numai să se-apuce de făcut pule pe ogoarele oamenilor! Doamne iartă-mă, dar pulos trebuie să mai fie şi Dumnezeu acela, de-i plac aşa de mult pulele! Însă mai ştii păcatul? Oiu face şi eu ca dumneata, cucoană. Poate a vrut Dumnezeu să se cace cu bani în punga mea, că de mult şade pustie — frântă de para n-am la sufletul meu. — Ei, ce zici, cucoană, iei-ţi una ori ba? — că mă prea întârziiu cu iarmarocul.

— Apoi ce mi-i cere tu pe scârnăvia asta, zise cucoana, făcându-se că i-i greaţă, oarecum… Vorba ceea: deie-mi-o Dumnezeu, dar nu-mi trebuieşte.

— Apoi ce să-ţi cer, cinstită cucoană! Că să nu ne zbatem, mi-i da cinci sute de lei în capăt şi pace bună.

— Ce-ai spus? Cinci sute de lei? Dar ştii că eşti de duh, măi ţărane!

— Apoi, dă, cucoană, mult mi-au asudat şi mie coaiele, pân-am prăşit atâta amar de pule, şi le-am adus în halul ista, cum le vezi… şi dacă de la una ca dumneata nu m-oiu chiaburi, apoi de la ţărance de-a noastre ţi-ai găsit să mă pricopsesc? Că ele ar voi să le dai câte-o testea de pule de-o para şi câte-un vraf pe de-asupra… Aşa-i la noi la ţărani, băga-mi-aş, Doamne iartă-mă, să-mi bag! să iertaţi de vorba cea proastă!…

— Măi ţărane, dar trei sute de lei nu ţi-i deajuns?

— Nici o leţcaie mai puţin, cucoană.

— Patru sute, măi.

— Nu se poate, cucoană.

— Nici 450?

— Ba nici 499 de lei şi 39 de parale. Nu te mai pune şi dumneata, cucoană, pentru 50 de lei. Fă-mi încaltea o saftea să nu mai stea, c-ai să ai o bunătate de pulă, de mi-i pomeni, şi mi-i îndrepta şi la alte cucoane de-a dumneavoastră…

— Hai, na-ţi 500 de lei, zice cucoana. Dar nu cumva să te obrăzniceşti să spui cuiva că mi-ai vândut mie măscarale de-aiestea, c-apoi al tău e dracul. Înţeles-ai?

— A…ra! cucoană, d-apoi eu grija asta o am, păcatele mele?

În sfârşit, cucoana dă 500 de lei, îşi ia pula — şi ţăranului pe ici i-i drumul, se duse-n treaba lui să vânda cum a puté şi pe celelalte pule. Dar pule de-ar avé, despre asta nu se mai plânge el acum. Vorba ceea: calul bun din grajdiu se-ntreabă.

Dar ce mai atâta vorbă. Cum s-a dus ţăranul, cucoana cea pâşină şi spăsită face o cutie de argint poleită cu aur, îmbodoleşte sfânta pulă în bumbac, stropit cu aromate, o aşază şi-o încuie în cutie ca pe un odor nepreţuit, ia cheia la sine, şi, când îi veneau haghiţele, se aşeza gospodăreşte pe treabă, îşi astâmpăra pofta, şi ca mai ba să-i ducă dorul, sau să mai umble pe apucate, ca până atunci. Se închipuluise biata cucoană cât se poate de bine pentru bătrâneţe…

Amu, într-una din zile, iaca ce vine popa de pe moşia cucoanei ş-o roagă de toţi Dumnezeii să-i boteze un copil. Cucoana, ca să nu strice hatârul popei, pune caii la carâtă şi se duce cu dânsul în sat să-i boteze. Şi după ce-i botează copilul, rămâne la popa la masă în acea zi. Şi, la masă, luând şi cucoana mai mult un păhăruţ, două de vin, — cum îi treaba oamenilor: ba, ia poftim luaţi-l macar până la brâul preotesei, ba, atâta rău să fie! — pe cucoană o ia vinul de cap, şi pe loc îi şi vine poftă de pulă… Ei! Ei! ce-i de făcut? Dă cucoana să se ducă acasă, popa şi cu preoteasa n-o lasă.

— Ai să mâi la noi în astă noapte, cumătriţă, ziseră ei, că doar nu-ţi plâng copiii acasă.

În sfârşit, cucoana scăpăra de dor de pulă…

— Cumetre părinte, zise ea de la o vreme: dacă nu mă lăsaţi să mă duc, ţine cheia asta, şi fă bine sfinţia-ta de te du acasă la mine, deschide lădoiul de lângă patul unde dorm eu, scoate de-acolo o cutie de argint şi mi-o adă încoace, că-mi trebuie ceva dintr-însa: chiţibuşuri de-a noastre, ştii, cum îi treaba femeilor…

Popa, chitind că-s nişte daruri pentru preuteasă, pe dată şi porneşte călare.

Şi ajungând la cucoană acasă, umblă în lădoiu, ia cutia şi porneşte grabnic cu dânsa înapoi spre casă.

Era pe la amează, în mijlocul verii, şi da inima din popă de căldură. Când, pe la mijlocul drumului, trecând prin marginea unei păduri, stă la umbra unui copac pletos să se răcorească oleacă. Şi cum sta de se răcorea, îi dă dracul în gând să umble în cutie şi să vadă ce-i acolo? Suceşte el cutia, o învârteşte şi nu ştiu cum face de-o deschide. Şi când se uită înlăuntru, ce să vadă? Vede coşgogemite mascara, învelită în bumbac stropit cu aromate… Atunci popa, cuprins de mierare, începe a şuera. Şi cum se miera el şuerând, pula face zmâc în curul popei!… Popa atunci începe a răcni şi a zice: Doamne, izbăveşte-mă de vrăjmaş! Nu lăsa pre robul tău de batjocora diavolului! Că ţie unuia am slujit şi afară de tine pre altul nu ştiu! Dar toate erau în zadar. În sfârşit, dacă vede popa şi vede că nu mai este scăpare, scoate bârneţul de la izmene şi cu un capăt îl leagă de copac, iar cu celălalt capăt de bârneţ leagă pula cum poate, şi unde nu începe popa a se zmunci şi a cotigi în toate părţile, cum se zmuncesc boii la tânjală, când trag ceva din greu, dar nu era chip… Se roagă el popa, răcneşte el popa, cârneşte el popa, dar nu-i nădejde de scăpare, c-o dat peste pulă mare…

În sfârşit, oleacă de nu era să iasă sufletul din popă; când noroc de la Dumnezeu, iaca o vacă, pe care o pălise strechea, căt pe ce era să deie peste dânsul să-l zdrobească. Atunci popa, de spaimă, începe a striga deznădăjduit: ho!, ho!, haram, mânca-te-ar lupchii să te mănânce! Vaca dă în lături şi atunci numai iaca şi pula iese din curul popei!… Şi când se vede popa scăpat, o şi croieşte la fugă prin pădure ca un nebun, lăsând şi cal şi cutie şi pulă şi bârneţ şi preuteasa şi cucoană şi tot, şi se ca mai duce în toată lumea. Şi dus a rămas şi până în ziulica de astăzi.

Povestea poveştilor - Wikisource

003. STELUŢELE

2008-08-25T16:39:00.000-07:00

3. STELUŢELE

Iar eu m-am născut prea devreme: la propriu şi la figurat. M-am grăbit: m-am născut la 7 luni, prematur. M-am născut într-o societate omenească imatură, în care boala cea mai grea este prostia, răutatea şi războiul. O mînă de carne vie, 1300 grame, copil rahitic.. Am fost ţinut în sticle cu apă caldă, un incubator improvizat, şi numai Cele Trei Graţii şi mila lui Dumnezeu m-au salvat. Baba Roza, ca un căpitan de vapor, hotăra ce şi cum şi numai perseverenţa ei a făcut minuni. Maia lucra la patron, la moară, la Barbu Drugă, şi nu prea avea timp. Mama, Angelica, la 20 de ani, tot necoaptă, ca în toată viaţa ei. M-am născut Duminica, zi norocoasă, la 15 Martie 1942, în toiul celui de-al Doilea Război Mondial, înainte de marea cotitură de la Stalingrad, apogeul războiului... Azi consider că epoca pe care am traversat-o nu mi-a fost prielnică în toată viaţa, epoca m-a subjugat; dacă m-aş fi născut mai tîrziu, într-un „viitor mai bun”, poate mi-ar fi dat alte perspective, altă soartă – este cum ai scrie Istoria cu DACĂ...

Cînd se naşte un copil, un pui de om, medicul îl poate lua într-o mînă şi îl arătă victorios părinţilor, cu neascunsă bucurie, fapt că şi-a terminat cu bine treaba: „Iată omul!” „Ecce homo!” „Iată omul!” Aşa a zis Pilat din Pont cînd l-a arătat pe Iisus mulţimii, după IOAN, 10.5. Explicaţia biblică. Eu am trăit de două ori mai mult decît Mîntuitorul şi mai sper încă „la mulţi ani!”, pînă la „răstignire” şi la „Judecata de Acum”. „- Iată omul!”, vă zic Domniilor voastre, aşezîndu-mi viaţa în filele acestei cărţi, ca pe o fleică destinată abecedarului urşilor. Dacă nu veţi pricepe nimic, nu mai este vina mea. Medicul care m-a adus pe lume ar mai fi zis: „Iată omul ! Un pumn de carne vie, abia 1,3 Kg. Un avorton. Oare ce s-o alege de el? Ce n-aş da să ştiu…”

Mă născusem prea devreme, vai de viaţa mea! Mi-aş fi dorit alte veacuri, mai prospere, cu oameni mai puţin răi şi mult mai inteligenţi, cum se găsesc acum cu duiumul, mai peste tot. Cel care citeşte rîndurile de faţă nu-i nici rău, nici prost – plec de la „prezumpţia de nevinovăţie”. Aşa m-am născut şi eu, foarte pur: nici rău, nici prost. Pe urmă, societatea m-a mai schimbat. Un rău şi-un prost. La sfîrşitul lecturii cărţii să-mi spună cititorul dacă am avut dreptate sau nu; sper că între timp, de la prima pînă la ultima filă, să nu-l fi molipsit eu cu prostia şi răutatea mea.

Iată de ce trebuie să povestesc acum nimicuri din viaţa mea, cel mai frumos roman, la care sînt coautori Dumnezeu, Mintea şi Norocul, şi toţi cei pe care i-am cunoscut, sau poate nu, contemporanii mei, marea lor majoritate.”Viaţa bate filmul”, zic unii. „Viaţa bate cîmpii”, zic eu. („Divertis”-ii, iarăşi zic, a preluat ideea – s-ar spune că acum eu i-aş fi plagiat pe ei – „care pe care?” – coincidenţă sau nu – criminaliştii spun că „două coincidenţe sînt deja prea multe”! Ştiu şi cine este „vinovatul”, şi cine le-a dat ideea: „oamenii cu ochi albaştri”, mai vechi sau mai noi.

Copilul altuia să fi fost, dintre potenţialii taţi, aleşi la întîmplare din tot „delirul Istoriei”, cel de-al doilea război mondial – la întîmplare, zic – Hitler, Stalin, Ion Antonescu, Regele Mihai, Gheorghiu-Dej sau Nicolae Ceauşescu - ca să dau doar cîteva nume din 10, şi nu aş fi pătimit atît din partea semenilor, numai şi numai din cîteva motive: avînd 1,3 Kg la naştere, miopie, cîteva versuri incriminate, nişte idei năzdrăvane, limbaj, curaj şi teamă, în acelaşi timp… dacă vi le înşir pe toate, vă divulg tot romanul încă de la început, total şi interactiv.” Prietenii ştiu ei…” Sau e un secret pe care îl ştie toată lumea şi numai eu nu-l ştiu? „Aproape tot din ce e omenesc nu mi-e străin”, se spune… Sunt ca un „pendul uman” (dintr-un alt roman) oscilînd între bine şi rău. Numai „de bine”, aş vrea pe mormîntul meu scris… Nu m-aţi lăsat să iubesc pe cine mi-a plăcut (şi-au fost multe fetele acelea!), dar, totuşi, m-am ales cu un premiu: iubirea ta, draga mea, „cea demnă de iubire!”( traducerea din greceşte, găsită în „Istoria prostiei omeneşti”) şi cea mai inteligentă. Şi cu prietenia tuturor. Sper s-o merit pînă la moarte şi după…Nu trăim de două ori, dar murim o singură dată. Oare?

Mulţumesc tuturor pentru sprijinul lor şi pentru contribuţia fiecăruia. Mai ales lui Bill Gates, care m-a încurajat fără să ştie, scriind că „Înainte de a face un lucru perfect, realizează ceva perfectibil.” Îmi rezerv dreptul să îmi perfecţionez viaţa şi… romanul.

Mă simt legat, din copilărie, de Mareşalul Ion Antonescu şi de Majestatea Sa Regele Mihai, apoi, în tinereţe, de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi, la maturitate, de Nicolae Ceauşescu - cei care au condus România aproape o jumătate de secol din viaţa mea. Ceilalţi conducători ai României fac parte dintr-o „a doua viaţă”, aceiaşi poveste.

Cei născuţi Duminica sunt oameni foarte norocoşi. Ca în Fraţii Grimm: „Hans (cel norocos) ridică piatra (cu care se pricopsise, în locul unui bulgăre de aur, mare cît capul lui, primit drept răsplată pentru că l-a slujit cu credinţă şi cu cinste pe patron) şi, cu inima săltînd de bucurie, plecă mai departe; ochii îi străluceau fericiţi. „Cred că m-am născut într-o zodie norocoasă, tot ce-mi doresc obţin, ca un copil născut dumineca.”” Dar zodia…e zodia Peştilor, o lupta a contrariilor, mi-a priit doar ca noroc, dar m-a muncit ca pe hoţii de cai! Dante scria în „Divina Comedie” că Norocul este Primul Ministru al lui Dumnezeu. Iar Ion Luca Caragiale avea o vorbă: „Norocu-i puţin şi lumea e multă!”

JURNAL DE „VISE” (vis-imaginaţie): NOTĂ: Prin „vise” eu înţeleg, în acest roman, fie visul-vis, fie visul-dorinţă, fie visul-exerciţiu de imaginaţie – altă „invenţie” prin care pot comenta şi analiza cu curaj enigmele vieţii mele...

Un prim exemplu: Transcriu o snoavă din lumea şahului: „CONIACUL ŞI CEI 1000 DE DOLARI”. „Două celebrităţi din lumea şahului, Lasker şi Maroczey, s-au confruntat într-o partidă unică în istoria acestui joc. Fiind invitaţi la un prînz de către un bogătaş german, mare admirator al şahului, gazda i-a invitat în bibliotecă la o partidă amicală, oferind cîştigătorului 1000 dolari. Aici totul era pregătit pentru joc: o tablă de şah de dimensiuni importante, cu „figuri” de mărimi corespunzătoare. Adică, în locul pieselor obişnuite, pe tablă se aflau figuri din sticlă umplute cu diverse băuturi. Pionii conţineau lichior, iar damele erau pline cu cîte ½ litru de coniac. Regula era simplă: cel care captura o piesă avea obligaţia să-i bea conţinutul. Lasker a jucat cu albele, iar Maroczey cu negrele. Partida s-a desfăşurat astfel: 1. e4-e5 şi 2. Dh5-Cc6. Aceasta aştepta Lasker. Răspunsul lui a fost: 3. D:f7+ !! Negrul a fost obligat să ia dama… Se spune că după ce Maroczey s-a străduit să înghită cu noduri (şi ofuri) acea jumătate de litru de coniac , aproape că nu mai ştia pe unde se află. Aşa că Lasker, după ce şi-a încasat dolăraşii, l-a condus acasă pe prietenul său, care era obosit…turtă!” (C. Dimcea, în „Agricultura României”, anul II, nr. 4-5, 11-17 februarie 1991 – pag.16).

Şi iată alt exerciţiu de imaginaţie: în locul lui Lasker imaginaţi-vă pe Însuşi Dumnezeu, iar în locul lui Maroczey, pe Dracul. Că Moartea era în vacanţă pe Pămînt: se ocupa cu cel de-al Doilea Război Mondial. Aşa că de mine uitase. Miza Şahului Ceresc aş fi fost eu. Ce comedie! Şi bunul Dumnezeu a cîştigat în faţa Dracului, tocmai pe Cerul de la Rudari, la Poarta Plaiului. Arbitru să fi fost Norocul, Primul Ministru al lui Dumnezeu, aşa cum scrie Dante, căruia m-a dat în grijă. Pe lîngă Noroc mai avea grijă de mine şi Mintea, umană. Cîteva lămuriri: Emanuel Lasker (1868-1941), jucător de şah şi matematician evreu german. Campion mondial de şah din 1894, timp de 27 de ani, record (de timp) încă neegalat. Despre Maroczey n-am date (încă). Ca şi lui Maroczey, cînd împlinisem aproape un an peste un sfert de veac, „prietenii” mei mi-au sărbătorit un succes de răscruce, turnîndu-mi 1 Kg de zaibăr băileştean pe gît, cu forţa. Puteau să mă omoare - poate aşa aveau ordin!

Imi imaginez cîte nopţi de nesomn, cîte lacrimi au vărsat Cele Trei Graţii (o poreclă colectivă… gingaşă) ca eu să supravieţuiesc naşterii premature, războiului, necazurilor. Fără hotărîrea străbunicii Rozalia, Ţaţa Roza, care poruncea ca un zbir (pe-atunci nemţii porunceau şi pe Pămînt, din păcate, iar străbunica, făcea la fel, spre binele meu; nimeni nu-i putea ieşi din voie), fără hotărîrea ei, repet, azi eram oale şi ulcele. Ca să vă faceţi o idee de ce-i putea capul, repovestesc una dintre amintirile mamei mele: „Mama-mare ne punea pe noi, fetele, pe mine şi pe Elvira, să-i povestim lecţiile. Le asculta cu luare aminte de fiecare dată, iar a doua zi sau cînd se ivea ocazia, zicea: “- Ia să vă ascult… Ce lecţie avem azi?” “- Cutare şi cutare.” “- Spuneţi la mine lecţii…Nu bine! Halt!” Cu nuiaua îm mînă… O spuneam, ca pe apă, de frică. Iar dînsa memora. Ne lua la întrebări din aceiaşi lecţie, dar mai ales din lecţiile din urmă. Îi plăceau mult Istoria şi Geografia, dar şi Literatura şi Caligafia o încîntau. Întrebărilor ei le trebuiau răspunsuri pe măsură, căci era mai silitoare decît noi. Tîrziu, după ce m-am măritat, am aflat că nu ştia deloc carte şi că nici să se semneze nu ştia. Pusese degetul. De, dacă s-a măritat fată tînără, ca vai de ea! Dar învăţa odată cu noi.” Ce să înţeleg, decît că străbunica, o analfabetă, îşi întrecea prin sîrguinţă nepoatele la învăţătură.

Maia, Ţaţa Miţa, bunica mea, a fost întreaga viaţă o femeie necăjită. Mă îngrozesc şi azi gîndindu-mă la soarta ei. Trudea la moară, venea acasă, gătea, spăla, ţinea toată gospodăria singură, să facă pe plac mamei ei, Roza, care o dirija ca un comandant de oşti, şi s-o scape de muncă pe Angelica, s-o protejeze. Inimă de mamă. Nemţeşte a învăţat puţin, cît să înţeleagă ordinele Rozei, cînd mai încurca limbile. Pe copii nu i-a învăţat. Au ştiut şi ei nemţeşte, cît a ştiut şi ea – mai nimic. Doar Costică, fratele ei cel mai mare, prinzîndu-i pe părinţi mai tineri, neştiutori de limba română, aşa a mai învăţat şi el ceva nemţeşte. Tot greul salvării mele, din cîte am dedus, ea l-a dus, Maia. Dar meritul suprem l-a avut Ţaţa Roza. Cînd ea n-a mai fost ne-a dat tîrcol moartea. Cu toate astea, viaţa m-a pus în situaţia s-o supăr de foarte multe ori pe Maia. Maică-mea, deşi aeriană, m-a spălat şi ea cu lacrimile ei. Ea executa, docilă, ce i se ordona de către ierarhia superioară: Roza, Mamă şi Soţ. N-a avut iniţiative, n-a avut revolte, decît preget. Fiind cocoloşită de cei trei, era foarte leneşă, aproape inertă, şi în gîndire, şi în acţiune. Pînă la un punct, cînd izbucnea ca Vaporul lui Marmeladă, nemţoaica inventivă din ea! Avea talente nebănuite la desen şi la tehnică. Tatăl meu şi-a iubit copiii, deşi a fost un fel de Narcis – îi erau mai aproape camaşa şi stomacul lui, uneori, altădată nu, plăcerea lui era să ne vadă fericiţi; dar a ţinut mult să-şi facă ştiutori de carte toţi copiii.. Chiar egoist, delăsător, nepăsător, leneş cît cuprinde, uneori învins de vremuri. Nu avea îndemînare, pentru că nu-l învăţase nici-o şcoală. Tifosul l-a făcut autodidact. Şi vremurile. Una peste alta, toţi m-au adus de la starea de avorton la starea de „legumă” şi de la starea de legumă la starea de om; m-au făcut om. A mai rămas decît ca şi societatea să mă facă OM.

Prima mea fotografie e ca şi o statuie închinată victoriei lor, caznelor lor. La un an nu puteam sta în şezut fără să cad pe spate. In fotografie, mama şi tata zîmbesc bucuroşi şi fericiţi de ce odraslă au reconstruit. Eu sunt încadrat şi protejat să nu cad: mîinile lor mă ţin discret de spate. Fotograful m-a aşezat pe o masă rotundă, de înălţime obişnuită, acoperită de o faţă de masă grea, lungă pînă la podele. Eu privesc mirat spre aparat, cu ochii pironiţi în direcţia „păsăricii” fotografului. Tatăl mă ţine cu mîna dreaptă de mîna mea dreaptă, iar mama mă sprijină de subsiori, în stînga mea, stînd în dreapta fotografiei. Tatăl poartă un cortum închis la culoare, probabil albastru, cămaşă albă şi cravată. Mama este îmbrăcată într-un costum deschis, uni, haine de epocă. Poartă cărare şi păr scurt, probabil prins la spate, aşa era moda. Diferenţa de vîrstă,evidentă. Moda epocii, la fel. Eu am o căciuliţă de bebe cu funtă bleu, paltonaş şi pantalonaşi tricotaţi, botoşei negri . Un nasture mare dă farmec ansamblului meu vestimentar. rima mea fotografie a fost agăţată pe pereţii casei, şi la Craiova, şi la Rudari, sub sticlă înrămată, pînă am ajuns la facultate. Pe cea de la Rudari am recuperat-o foarte tîrziu, cînd am găsit-o pe perete şi, din egoism, am recuperat-o. O stricase trecerea timpului şi pe urmaşii bunicilor mei, dispăruţi, nu-i mai înteresa cum arătam eu la un an sau la cinci ani.

Casa de pe strada Împăratul Traian, 184 (numărul de atunci, cel mai mult folosit), era formată din două construcţii separate, într-o curte de 300 mp. „Casa mare”, clădirea principală, a fost zidită fără proiect, ca o casă de la ţară, compusă din două camere separate: una principală, cu intrarea direct din pridvor, funcţiona ca sufragerie, în înţelesul de astăzi al cuvîntului, dar şi ca dormitor matrimonial, al părinţilor mei, 25 mp.; a doua, cu antreu, era folosită de Roza, Miţa şi Ţuţu, avînd împreună 6+15 mp. Cu timpul, pridvorul a fost închis cu un zid cu ferestre, păstrîndu-se intrarea principală, frontală şi o intrare secundară, opusă intrării în sufragerie. Sub dormitor (camera mică) şi o parte de pridvorul devenit coridor, era o pivniţă răcoroasă, cu o intrare oblonită, în pantă. La cutremurul din 1940 numai sufrageria şi pivniţa au avut de suferit: s-au refăcut zidul dărîmat şi o parte din acoperişul casei şi s-a subzidit pivniţa. „Casa mică” avea două camere separate, alipite, egale, de cîte 16 (4x4) mp. fiecare: ele foloseau de bucătărie de vară şi de afumătoare pentru carnea de porc, iarna. Zona construită însuma cel mult 90-100 mp. ămînea o curte mică de 200 mp. folosită pentru grădina de flori, lîngă casa mică şi grădina de zarzavat, lîngă casa mare. Spre strada din faţă (Împăratul Traian) era o intrare cu porţi mari şi portiţă, unde umbrea un corcoduş obişnuit, dar care făcea corcoduşe mari şi multe. Spre strada din spate nu era nici-o portiţă. Acolo îşi făcea veacul un măr bătrîn, pipernicit. Ambele case aveau uşă la pod, numai podul mari era folosit. Accidental, mai răsărea cîte un salcîm sau platan, cu viaţă scurtă, ştir şi lobodă, grădinărit la întîmplare. Traiul zilnic le-a făcut pe aceste femei să îngrijească un porc, nişte păsări sau iepuri de Angora.

cîine de care ştiu s-a numit Ursei, un cîine uriaş, brun, ca ursul. L-au împuşcat nişte soldaţi ruşi, pe motiv că îi lătrase. A rămas înţepenit pe gard, împuşcat în gură. Gerul iernii l-a pironit şi el. Am plîns ca după un om mort.

Gardul „de stobori” a fost mai tot timpul un gard peticit de maică-mea sau de Maia. Taică-meu n-avea îndemînare, nici măcar să bată un cui, însă era un neîntrecut povestitor şi un mare palavragiu: ţinea lumea cu gura căscată, ţintuită, stană de piatră, ascultîndu-l. Focu’ lu’ Maia: că n-a fost gospodar. Era neîndemînatic. Nu şi-a ţinut promisiunea faţă de Maica Roza.

JURNAL (vis infantil)

Mult timp am nutrit iluzia că, în copilărie, am avut un pui de urs viu, ca prima mea jucărie. Probabil că îl ţineam minte pe Ursei, cînd era căţeluş, sau l-am visat pe Biju, al cîtelea Biju?, ursul din parc. Am crezut cu tărie în acest vis şi îi contraziceam pe toţi cei care încercau să-mi explice că aşa ceva n-ar fi fost cu putinţă. Voi fi fost urmaşul vreunui ţigan ursar din ţigănia de la Rudari? În copilărie am văzut mulţi ursari care jucau ursul. De visul acesta se amuză teribil soacră-mea.

Într-un dicţionar de vise de pe Internet, se dau cîteva explicaţii: „dacă ursul e puternic şi învingător, ai protectori importanţi care îţi pot fi de ajutor”; sau: „dacă ursul e polar, ai mare capacitate de adaptare în condiţii nefavorabile, rezistenţă la greu, supremaţie asupra inamicilor, capacitatea de a-ţi controla emoţiile pentru a-ţi înlătura inamicii”. (După acvaria: o fi fost „Fram, ursul polar”…

Maică-mea mai făcu, în 1943 (sau 1944 ?), la 1 octombrie, o fetiţă: pe Steluţa, surioara mea blondă şi cu ochi albaştri. Cea mai iubită dintre surori. A murit la exact 2 ani. La 1 octombrie 1984 (la 39 de ani distanţă eram cu un cer mai aproape de ea). Prin moartea ei am avut norocul să trăiesc eu. Este un groaznic adevăr

Mă întrerupe Eli, antimanelista. O las să-şi facă numărul. I-am amintit de Eminescu şi de Creangă: şi ei au ascultat manele…Le căutau prin Iaşi, prin toate cîrciumile.

eli (14.03.2007 12:11:06): Esti manelist ? Nu esti in stare sa legi 2 cuvinte ? Idolul tau este un tip cu 2 clase ? Te-ai saturat de titlul de maimuta ? Iti cumperi numai tzoale Dulce & Garbana si adidasi Nike din bazar ? Esti mai prost decat prevede legea ? Dansezi ca un babuin cand vede banane ? Nu rata ocazia si toarna-ti benzina in cap ... de restul ne ocupam noi... Pt toti cei care sustin campania antimanele da-l mai departe. Acum manele cîntă ţiganii, fabrici de făcut bani. Mie îmi place maneaua aia: „Jumătate eu, jumătate tu.”

Pe prima mea tovarăşă de joacă, pe Steluţa, surioara mea, o speriau ţiganii (auzise poveştile acelor vremi). Şi mie mi-era frică, desigur, dar eram curios şi să-i privesc.

- Caţanii!…Ne papă caţanii! Abinene! Mi-e flică! Ne papă, ne papă!…

Îmi zicea „Abinene”, aşa putea ea să-mi zică, fie de la „Sabinele” (aveam trei ani şi…), fie de la „Savine nene”, eu, ca fratele mai mare. Mi-o închipui ca pe-o minune blondă, cu păr cîrlionţat, de aur, şi tot cu ochi albaştri (ca şi mine, ca mama noastră şi ca tot neamu’ lu’ Ţaţa Roza). Ne băgam pe sub mese, de frica ţiganilor. Masa noasră din camera de la stradă era dintr-o mobilă de lux, singurul obiect rămas din garnitură, pe doi piloni, ramificaţi pe patru picioare joase, cu tăblia ca o elipsă. Aveam loc berechet pe sub ea amîndoi. Ţigani furau, cu predilecţie, copilaşi cu ochi albaştri. Aşa zicea lumea. ”Terorismul” acelor vremi. Ţiganii de astăzi m-ar acuza de rasism. Pe atunci ţiganii aveau şatră în Bariera Crucea de Piatră, pe dealul Pîrvănescu. Îşi vedeau de treaba lor, ciocănind cazane, cositorind tingiri. Caii lor păşteau în voie sau priponiţi de „căruţele colorate”. Vara, pe crăpătul de căldură, veneau ţigăncuşele şi jucau „Paparudele”, goale-puşcă, numai cu cîteva crenguţe de platan pe şolduri. Eu priveam uimit frumuseţea zeiască a trupului uman. Mai veneau şi ursarii, jucînd ursul slăbănog şi jigărit, Biju, şi mai călcau pe cîte unul „pe şele”, ca la Rudari, să-i treacă de reumatism. Alteori, în „Islazul fîntînii” un ţigan bărbos bătea cu barosul un piron gros de fier în pămînt şi începea „costor tinjiri” - să cositorească tigăi. Dar a venit Moartea şi mi-a luat-o pe Steluţa! Nu-i ajunsese cît omorîse în cel de-al Doilea Război Mondial!

JURNAL (vis întîmplător, vis de noapte, pur-şi-simplu):

Se făcea că în „lampa de gătit”, un fel de „primus” cu gaz de la găzărie, era înghesuit un cap tăiat de om oacheş, dar nu ţigan, năclăit de sînge. M-am chinuit să-l scot din lampă, mai abitir ca legendarul Aladin din lampa lui. După ce am reuşit să-l scot, capul urla şi se zbătea, iar în răstimpuri hohotea de rîs! Numai după ce l-am vîrît înapoi în lampă, a dispărut ca şi cum nici n-ar fi fost. Ce m-a mirat mai mult a fost faptul că nu mi-a fost frică deloc. O explicaţie: „(cap spart sau tăiat) piedici în realizarea proiectelor, neînţelegeri cu părinţii sau şefii; lipsă de organizare, derută, dezordine.” (După acvaria)

Străbunica Roza, mama răniţilor, murise. În data de 17 iunie 1947, pe numele ei – Weiber Roza - se „eliberează” o chitanţă de 32 de mii de lei; pe 18 aprilie 1945 altă chitanţă arată că susnumita făcuse o contravenţie pe 2 martie 1945, ceva în legătură cu casa, impozitul şi negustoria, de 91.120 de lei. Procesul verbal al constatării din 2 martie 1945 scrie pe verso:

„Constatăm că Roza Weiber a încetat din viaţă în 6 mai 1944, în comuna Craiova, după cum rezultă din alăturatul extract de deces Nr. 533, lăsînd ca moştenitori pe Angela, nepoată de fiică.” „Va plăti Angela Văduvescu, căsătorită Badea…” - total impozit şi amendă! (nu sunt importante cifrele: 1.214.000 şi 45.560 lei). Ştiam din povestirile „celorlalte Graţii” că a fost înmormîntată pe timp de bombardament – groaznică înmormîntare! Poate, între 7 şi 9 mai 1944… Cu o lună înainte, bombardamentul aviaţiei anglo-americane asupra Bucureştiului a produs 3000 de morţi şi 2000 de răniţi.

Steluţa a făcut scarlatină şi boala a ucis-o.

Mihail Şolohov descrie o scenă similară, cînd a murit fetiţa Axiniei. Nicolai Alexeevici, stăpînul, boierul, îi zice:

„ - Ce are?

- O doare în gît… se înăbuşă.

- Scarlatină? De ce n-ai spus, proasto! Fir-ai a naibii să fii de gîscă!…Proastă muiere! Proastă muiere! Proastă…"

La scarlatină sunt dureri în gît, febră, frisoane şi erupţie pe piept şi pe gît. Bunica şi mama mea au crezut că are roşu în gît ca toţi copiii sugari. „Proaste femei” – mi-a spus şi Flori – auzise şi ea din bătrîni. N-au fost proaste – nu s-au priceput. „Lumea pe vremea aia era mai proastă”, zic bătrînii. Dacă ar fi consultat măcar pe o ţiganca cu ghioc, sora mea ar fi fost salvată!

În ziua cînd Steluţa mea murea (la exact 2 ani), eu eram spitalizat la „Contagioşi”, spitalul de pe Calea Bucureşti. Lîngă mine veghea Maia. Părinţii mei o înmormîntau pe Steluţa mea. Eu n-aveam cum să ştiu. Nu mi s-a spus, pur şi simplu. Dacă ar fi trăit străbunica Rozalia!…

JURNAL (vis-imaginaţie):

Mi s-a spus că au furat-o ţiganii, „caţanii” noştri. Şi am plecat în căutarea ei. Cînd am aflat adevărul, tîrziu, mi-am închipuit cam cum ar fi fost înmormîntarea ei…Cu o caleaşcă albă, trasă de şase sau opt cai albi, cu stea în frunte. „Alaiul” trecea printr-un cîmp cu flori de pe Dealul Pîrvulescu, cu grîu, maci şi albăstrele – culorile noastre naţionale. 1 octombrie. 1946 să fi fost?

În realitate, mi-am închipuit scena astfel:

Într-o bună zi, în primăvara următoare:

- Mamă, mamă! Am găsit-o pe Steluţa!...

Veneam dinspre „Barieri”, colţ cu Domnu Tudor (strada Poteraşi). Găsisem o fetiţă blondă, cu păr de aur, cîrlionţat, leită Steluţa mea. Auzisem o femeie strigînd-o:

- Steluţa, du-te-n casă!

Eu am luat-o de mînă, trăgînd-o înspre casa mea. Fetiţa, docilă, nu a opus rezistenţă şi m-a urmat.

Mirată, mama Steluţei, ne-a urmărit şi ea. La poartă aştepta mama mea. Cînd a aflat adevărul, tristul adevăr, mama Steluţei plîngea împreună cu mama mea, îmbrăţişate. Poate mi-am închipuit că bietele femei plîng de fericire că, în sfîrşit, fraţii s-au regăsit.

Nu ştiu cît m-am mai jucat cu noua mea „soră”, pe numele ei real, Stela Chelu. S-a mutat pe Domnu Tudor, mai înspre centru. Nu ştiu cînd am aflat adevărul, că sora mea adevărată murise cu adevărat şi că sora cea nouă plecase.

Şi azi, cînd moare cineva cunoscut şi care nu mi-este rudă, dar mi-a fost drag ori l-am simpatizat ca om, refuz să cred, un timp oarecare, pînă cînd anumite indicii îmi confirmă, din păcate, moartea acelui om. Alteori refuz să văd mortul, în carne şi oase, trup neînsufleţit, ca să mi-l pot imagina tot viu! Aşa am făcut la moartea lu’ Maia de la Craiova, la moartea mamei…Şi în alte cazuri… Alteori mi-e rău să stau în apropierea unui om mort. N-am vegheat morţi niciodată. Cînd am văzut cum se taie un porc, am leşinat, văzînd sînge…

Nu-mi aduc nimic aminte de atunci, cînd a murit Steluţa şi moartea ei m-a salvat. Povestesc ce mi s-a spus. Cele mai vechi amintiri care mă potopesc cîteodată ating abia 1946-1947…

JURNAL. Dacă întîmplarea a avut loc în 1 octombrie 1946, atunci era în Craiova mare ştab comunist Nicolae Ceauşescu, la care ar fi putut apela Ţuţu, tînăr UTC-ist. Să intervină, să fiu salvat, la Spitalul Contagioşi. Dacă Ţuţu îl cunoştea şi numai Ţuţu ar putea confirma ipoteza.

Fragment din „DONUL LINIŞTIT” de Mihail ŞOLOHOV. Traducere de Cezar Petrescu şi Andrei Ivanovski. Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti – 1963.Ediţia a V-a. Cap.I, subcap. iii, 22; pag. 403-405.

„Axinia strînse încleştat buzele şi deodată izbucni în hohote :

- Nicolai Alexeevici ! Mi-i bolnavă fetiţa. Deocamdată lăsaţi-mă slobodă barem cîteva zile. N-o pot lăsa aşa…

- Ce are?

- O doare în gît… se înăbuşă…

- Scarlatină ? De ce n-ai spus, proasto ! Fir-ai a naibii să fii de gîscă ! Du-te fuga de spune-i lui Nikitici să înhame, ca să meargă la staniţă şi să-l aducă pe felcer ! Axinia ieşi în fugă, iar bătrînul o bombardă din urmă cu vocea lui tunătoare de bas : Marş !

Axinia ieşi în fugă, iar bătrînul o bombardă din urmă cu vocea lui tunătoare de bas.

- Proastă muiere ! Proastă muiere ! Proastă!…

A doua zi dimineaţă, Nikitici îl aduse pe felcer. Acesta cercetă fetiţa în nesimţire şi care ardea ca focul. Fără să răspundă la întrebările Axiniei, trecu în casă, la stăpîn. Boierul îl primi în antreu, în picioare, fără să-i întindă mîna.

- Ce are puştanca ? întreabă el, răspunzînd la salutul felcerului cu o mişcare abia peceptibilă a capului.

- Scarlatină, excelenţă.

- Are să se facă bine ? E vreo speranţă?

- Nu prea. Cred că va muri. Ţineţi seama de vîrstă…

- Imbecilule ! strigă boierul, stacojiu la faţă. Ce-ai învăţat ? Trateaz-o ! Scap-o!

Izbind uşa în nasul felcerului, îngheţat de spaimă, începu să măsoare salonul, păşind în lung şi-n lat.

Axinia bătu în uşă şi intră.

- Felcerul vă roagă să i se dea caii ca să se întoarcă înapoi, la staniţă.

Bătrînul se răsuci scurt pe călcîie.

- Spune-i că-i un tîmpit! Spune-i că nu va pleca de aici pînă nu va vindeca puştanca ! Pregăteşte-i odaie în pavilion şi dă-i de mîncare ! strigă el, agitînd pumnul osos. Dă-i să bea, îndoapă-l ca pe un porc pus la îngrăşare, dar de plecat n-are să plece !

Îşi curmă vorba, se apropie de fereastră, bătu darabana în geam cu degetele şi, ajungînd în dreptul unei fotografii mărite a fiului său, pe cînd era copil mic, în braţele doicii, făcu doi paşi înapoi şi privi lung, strîngînd pleoapele, de parcă nu l-ar fi recunoscut.

Chiar în prima zi, cînd boala trîntise fetiţa la pat, Axinia îşi aduse aminte de cuvintele amare ale Nataliei : « Lacrimile mele au să-ţi stingă fericirea… » şi ea socoti că Dumnezeu o pedepsea pentru că-şi bătuse joc de Natalia.

Surpată de groază pentru zilele fetiţei, îşi pierdea minţile, se agita de colo-colo fără rost ; n-avea nici un spor la lucru.

« Mi-o va lua oare Cel-de-sus ? » o urmărea într-una gîndul acesta înfrigurat şi, neputînd, nevrînd să dea crezare acestui gînd îngrozitor, Axinia se ruga fierbinte, cerîndu-i lui Dumnezeu o singură îndurare : să cruţe viaţa copilei.

« Doamne, îndură-te !Nu mi-o lua ! Fie-ţi milă ! Iartă, Doamne !

Boala sugruma însă plăpînda viaţă a copilei. Zăcea nemişcată ; numai o horcăială grea şi tremurătoare ieşea din gîtişorul umflat. Felcerul de la staniţă, instalat acum în pavilion, venea de patru ori pe zi ; seara, rămînea îndelung în cerdacul de la casa slugilor, fumînd şi privind îngheţatele stele de toamnă, risipite pe cer.

Axinia veghea noapte de noapte, în genunchi, lîngă pat. Răsuflarea răguşită a fetiţei îi sfîşia inima.

- Ma-a.mă… şuierau buzele subţiri, spuzite de arşiţă .

- Puica mea, fetiţa mea ! gemea înăbuşit mama. Floricica mea, Taniuşka, nu mă părăsi! Uită-te la mine, drăguţa mea ; deschide ochişorii ! Dezmeticeşte-te ! Porumbiţa mea cu ochii negrii ! Cu ce-am păcătuit, doamne?

Fetiţa îşi ridica arareori pleoapele vinete ; ochişorii ei împînziţi de sînge bolnav aruncau o privire tulbure şi nepătrunsă. Mama pîndea cu nesaţ privirea aceasta. Se stingea parcă, se mistuia parcă înăuntru, dureroasă şi într-un început de împăcare.

Tania muri în braţele mamei. Guriţa învineţită se căscă, horcăind pentru ultima dată. Trupuşorul se destinse într-un spasm jalnic ; căpşorul jilav de sudoare căzu de pe braţul Axiniei, ochiul puţin încruntat al Melehovilor privi mirat, cu pleoapele strînse, sub care viaţa încetase să mai pîlpîie.

Moş Saşka săpă o groapă mică lîngă heleşteu sub un plop bătrîn cu coroana bogată. Aduse sicriul sub braţ, îl îngropă cu grabă neobişnuită pentru el şi aşteptă mult, răbdător, să se scoale Axinia de pe moviliţa de ţărînă. În zadar însă. Atunci îşi suflă nasul, parcă ar fi pocnit din bici şi se duse în grajd. Luă din podul de fîn un flacon cu apă de colonie şi o sticluţă începută de spirt denaturat, le amestecă într-un clondir şi, clătinîndu-l, admiră culoarea :

: - Să bem pentru odihna sufletului ei !Împărăţia cerurilor să se deschidă înaintea copiliţei. Plecat-a sufletul ei de înger.

Bău, clătină din cap, buimac, mestecînd o pătlăgea roşie stîrcită şi privind în clondir cu un aer mişcat :

- Nu mă uita, drăguţo, că nici eu nu te voi uita de-a pururi !

Apoi începu să plîngă. »

Steluţa mea a murit în locul meu! Boala a atins-o "cu un ceas mai devreme"...

Savin BADEA

002. ŢAŢA ROZA

2008-08-25T15:15:00.000-07:00

2. ŢAŢA ROZA

Dragoste la prima vedere! Zis şi făcut. Prin septembrie, Costică Bădescu-Rudari, însoţit de soţii Sava şi Boşca Ivanovici, se prezentă în peţit, la Văibăreasca, ţaţa Roza, tartorul casei, pîinea şi cuţitul. Costică i-a adus Angelicăi o cutie cu bomboane de ciocolată, Miţei un batic roz şi Rozaliei o broboadă neagră. Alte detalii nu mai contează. Dar Angelica, nu-i şi nu-i.
- Eu şi Pavel, răposatul, ne-am luat la Timişoara. Răposatul venea din Germania, eu din Imperiul Austro-Ungar. Am fost fată-n casă la o contesă, o însoţeam într-un voiaj de plăcere. Răposatul m-a vrăjit – cu mare iubire, mare, ce mai! - ne-am iubit! Şi-am fugit de la contesă. I-am făcut morarului meu cinci copii, pe toţi cinci i-am născut la Moţăţei, unde am muncit la moara comunală.
- Ei, Madam Roza, alte vremuri, alte poveşti de-amor! zice Olimpia, să nu tacă. Dar unde-i fata?
- O trimesei în Tîrgu’ de-Afar’, să cumpere de-ale gurii…Uite, mă, Costică, ce-ţi cer eu, oftă Roza, Mama-Mare, a mai mare. Să fii bărbat bun şi bun gospodar, să ţii casa lună, ca şi nouă, ai trei femei în familie, cinci guri de hrănit, că nouă un gospodar priceput şi harnic ne trebuie. Să ne scoţi din sărăcie. Priceput şi harnic, înţelegi? Vezi tu, vremurile-s grele: s-aude că va fi război…
- Lasă-l, Madam Roza, că ştie Costică ce face: e băiat subţire, citit, bine crescut, umblat prin lume…Ziarist, de! La noi, la cîrciumă, el învîrte tot! El ne ţine cîrciuma.
- Ciocu’ mic, Boşculeaso! Mă iei tu cu zaharicale! Rahat cu apă rece! Eu vreau să fie gospodar! Şi să nu se ia de Miţa, că-l omor, îl omor cu mîna mea! Observ că-s cam de-o samă…S-o iubească pe Angelica, că de-aia îi dau fată mare, fată de oraş, tînără, floare, virgină, de 16 ani! De mîine le dau şi casa…le dau tot, casa copiilor mei! Îi chem pe toţi, băieţii, tuspatru, şi fata, cinci, să facem actul, mai ales că n-am fost întrebată, mai întîi eu, de afacerea asta. Băieţii mei sunt toţi la casele lor, iar casa asta este casa mea! Tu, Boşculeaso, să fi discutat mai întîi cu mine...

Domnului Costică i-a cam pierit piuitul, dar mai ales cînd şi-a văzut aleasa, o codană frumoasă, cu piersici în obraji, cu ochi albaştri, pişăcioşi. Cîteva lacrimi de fătă neştiutoare i-or fi scăldat obrajii, mai ales că dăduse norocul peste ea, aducîndu-i în cale un bărbat în toată puterea cuvîntului, brunetul fălcos, cum nici nu visase. Contrast ca-n basme. El ochi negri-căprui, ea ochi albaşti bleu-ciel; el brunet, ea blondă. Cam bătrîn…cu atît mai bine!
„Că sînt nevinovat de nepriceput, pe moment, asta nu se poate afla – îşi zise, fireşte, în gînd, ziaristul – pînă să se afle va mai curge apă pe Jii şi-om mai vedea... Bani să fie, gospodăria merge de la sine, se zice!”
- Nunta n-o s-o facem la Castel, ci la Casa Bibescu, în Parc!, hotărî Rozalia Vaibăr, după ce primi promisiunea Domnului Badea că va face nuntă cu lux.
Rozalia fugise din trenul Contesei: „Orient Expres”-ul nu se inventase încă, pe-atunci; era învăţată cu luxul şi îi plăcea să se dea mare. Se măritase cu Pavel Vaibăr (Weiber) în oraşul de pe Bega, Timişoara, unde acesta îşi continuase ucenicia ca morar, începută la morile de apă rustice de prin Germania şi Austria. Supuşii austro-ungari au trecut în Regat şi s-au stabilit, un timp, la Moţăţei, la moara comunală. Au făcut acolo cinci copii - patru băieţi şi o fată - pe Costică, Petruş, Mărinică, Nicolae (Colă) şi Maria (Miţa, născută la 17 ianuarie 1898, la Moţăţei; la vremea povestirii de faţă avea 40 de ani).
Ţaţa Roza l-a informat repede pe Costică despre neamurile miresei, nepoată-sa:
- Cel mare, Costică, şi-a luat casă în Romaneşti, pe strada Dunării, şi este meşteşugar de mărunţişuri, face site şi ciururi, pentru mălai şi făină, talent de neamţ, de morar, ce vrei!, aşchia nu sare mai departe de trunchi. Petruş este muncitor tipograf, zeţar, va să fie cîndva maistru; este şi el căsătorint tot în Craiova, pe Brestei. Mărinică şi-a găsit norocul, cu casă cu tot, la Rîmnicu Vîlcea. Numai Colă se ţine mai aproape de fusta mamă-si, pe strada Poteraşi, Domnul Tudor, la doi paşi, la nici două sute de metri, şi este şi el căsătorit, cu Ioncica, noră-mea, de la Apele Vii. Pe Colă l-a dus Petruş la tipografie; la cartonaj şi l-a făcut după un timp zeţar. Colă o s-o ia la tipografie şi pe Angelica, dacă va trebui să muncească şi ea, la nevoie...
Despre Miţa o să-ţi povestesc mai tîrziu. După ce mîncăm. Masa este gata.

Ţaţa Roza oftă din rărunchi, de ţi se rupea sufletul:
- Miţa a rămas cu mine, în Calea Tîrgului, şi s-a căsătorit cu un om mai firav, Nicolae Văduva, om cu o sănătate şubredă, tuberculos, bietul de el s-a prăpădit acum 4 ani şi a lăsat-o pe Miţa cu două fete mici, Angelica şi Elvira, ambele de naţionalitate română şi de religie creştin- ortodoxă. Cînd a murit, Nicolae (la 23 august 1924), a avut 28 de ani. A fost întîi tîmplar şi a ajuns cîrciumar şi negustor, aici, în strada Tîrgului nr. 182. Angelica, atunci cînd i-a murit tatăl, avea numai 2 ani şi 4 luni (născută la 29 aprilie 1922), iar Elvira numai 1 an şi 3 luni (născută în casa părinţilor săi, la 3 mai 1923, ora 18). Elvira a murit tînără, la nici 14 ani. Dacă ar fi trăit, în casa asta, ai fi găsit patru graţii, cum ne rîde Şerbăneasca. Nişte birocraţi, lefegiii, modificară numele Miţei, rămasă văduvă, din Văduva o făcură Văduvescu. Dintre rudele lui Nicolae, mai există acum doar un birjar, ca toţi bijarii, cu trăsură cu capră. Locuieşte în Crucea de Piatră, pe strada General Magheru, în mahalaua noastră.
După ce oftă iar, adînc, ţaţa Roza continuă să depene povestea familiei:
- Miţa încercă să se recăsătorească, dar pînă acum i-a mers foarte prost: da' măcar s-a ales cu Ţuţu, copil din flori. Adevărul a fost aşa: Miţa (Maia mea, cum îi zic eu) a încercat o căsnicie cu un poştaş din Segarcea, care avea şi el două fete. Şi-a adus şi ea fetele, la el, la Segarcea, pe Angelica şi pe Elvira. Acasă, la Craiova, am rămas numai eu, cu moşul meu, Pavel, încă în viaţă. La Segarcea, norocul a părăsit-o curînd, căci soţul (fără să-i facă acte de căsătorie) o bătea beat - asta, ce ştiu eu bine - dar din alte spuse, am aflat că poştaşul îşi părăsise nevasta şi-o adusese pe Miţa de la Craiova cu fetele, în casa lui, iar fapta lui n-a fost pe placul părinţilor săi, ţărani get-beget, cu iubire de dreptate, care au ţinut mult la nora lor. O goniră din casă pe fata mea, a intrusă, cu fetele ei cu tot. Numai că la întoarcerea în Craiova, cînd i se făcuse lehamite de acest al doilea bărbat, măritiş în care a fost mai mult slugă decît nevastă, îl născu pe Nicolae , adică pe Ţuţu, ăsta micu. Copilul a fost botezat în amintirea primului ei soţ, soţ iubit cu dragoste, punîndu-l naş pe Colă, şi-i ziseră Ţuţu, din alint - aşa cum altuia i-ai zice Bebe - şi Ţuţu o să-i rămînă numele pînă la adînci bătrîneţi...
Sub vremuri, toţi s-au risipit pe pămînt sau pe sub pămînt, aşa că, după ce muri Pavel, în casa de lîngă Islazul Fîntînii au rămas singure cele trei femei, graţiile. Şi Ţuţu. Iar Costică a ajuns, pe lîngă ele, stîlpul casei.

Casa... Am poreclit-o, în glumă, „Vila Turturica”, naşa poreclei fiind... cine ştiu eu... Ştiu! şi de-aia nu vă spui... cea cu humor, de uneori dă peste... Casa cu pricina, Vila Turturica, casa mea natală, fusese cumpărată în 1906. Iată actul:

„ACT DE VÎNZARE
Subsemnatul Niţă P. Zegheanu, comersant din Craiova, declar că am vîndut şi vînd de veci Domnului Pavel Veiber şi soţiei sale, Rozalia Veiber, ambii soţi din Craiova, un loc de casă, împreună cu casa de pe dînsul, compusă din: două camere şi cuhnie, cu curtea împrejmuită cu stobori. Locul are întinderea: dinspre răsărit de 16 ½ metri, dinspre apus 21 metri, la miază-noapte ( nord) are 14 metri şi dinspre miază-zi, 17 metri. Imobilul este situat în Craiova, suburbia Oota (mahalaua Crucea de Piatră), Calea Tîrgului nr. 150 şi se învecinează la răsărit cu Islazul Fîntînii, la apus cu Elisabeta Radu Gr. Soreanu, la miază-noapte cu Calea Tîrgului şi la miază-zi cu strada Poteraşi, cumpărat de mine cu actul autentificat de Tribunal Dolj la nr. 3926/898, pe care l-am dat cumpărătorilor.
Preţul acestei vînzări este cu lei una mie (1000) lei, pe care l-am primit deplin de la cumpărători, acum, la facerea actului, şi tot de acum susnumiţii vor lua imobilul în posesiune, liber de orice sarcină.
Noi, cumpărătorii, suntem mulţumiţi pe imobilul cumpărat şi am numărat tot preţul.
Niţă P. Zegheanu, cu proprie semnătură;
Pavel Veiber, cu proprie semnătură;
Rozalia Veiber, prin punere de deget, neştiind carte;
Redactor şi scriitor, Michail Augiulescu, avocat.
1906 Septembrie 6, Craiova.”

Casa mai fusese cumpărată, prima dată, de Niţă P. Zegheanu, comerciante din Craiova, de la Stancu Ion, zis Totora, din comuna Amărăşti, plasa Ocolul Amaradia, Doljiu, de la Stan Ioan Butoi, zis Stănăşel Ioan Tutora, agricultore din Craiova şi de la Mitu Trandafirescu, comerciante din Craiova, la 31 octombrie 1898. Casa fusese moştenită de cei trei vînzători la 13 ianuarie 1881. Preţul era (de astă dată) de 1900 lei. Dimensiunile erau în stînjeni şi palme (corespunzător în metri, 1 metru egal cu 2 stînjeni sau cu 4 palme). Vecinătăţile au rămas aceleaşi. Numai comercianţii au ştiut să semneze. Cei doi Tutora au pus degetul la iscălitură. Actul are timbru sec (se vede doar în lumină) şi timbru fix (tipărit), de 10 lei.
Casa fusese şi ipotecată: la 23 iulie 1901 de Niţă P. Zegheanu pentru suma de 2000 lei, pentru un an de zile, bani împrumutaţi de la alt „comerciante” din Craiova, Nicolae B. Ionescu. Zegheanu mai pusese la bătaie şi un pogon de vie în bariera Caracăl, pe moşia Domnească, în comuna Preajba. Ipoteca a fost radiată la înapoierea sumei de 1000 lei pentru casă şi 1000 lei pentru vie. La vecina Elisabeta Soreanu , singura noastră vecinătate, cumpăraseră casă Ion şi Olimpia Şerban, Şerbăneasca, cumnata Savei.

In decembrie 2006, întîmplarea face să ridic, împreună cu nişte fete de liceu, pe un bătrînel beat, căzut pe rigola din faţa casei mele. Cînd s-a văzut în picioare, a ciocănit cu degetul în gard, şi-a arătat spre casă:
- Asta e casa bunicului meu, Niţă Zegheanu !
N-am zis nimic. Ce să zic? Dumnezeu are grijă şi de beţivi şi de nebuni.
Socotind după ultima dată atestată prin acte - 13 ianuarie 1881 - casa ar cam avea, acum, în 2008, pe puţin, 127 de ani. Din casa veche au rămas numai patru pereţi şi cîteva cărămizi, din care am făcut o casă nouă.

La 13 octombrie 1938, Ţaţa Roza semnă primul ei „decret”, dînd cu subsemnatul, cu degetul, pe următorul:

„ACT DOTAL
Subsemnata Rozalia P. Vaiber, domiciliată în Craiova, strada Împăratul Traian No. 184, la trecerea în căsătorie a nepoatei mele de fiică, Angela Văduvescu, din Craiova,strada Împăratul Traian No. 184, ce voieşte să contracteze cu Domnul Constantin Gr. Badea, domiciliat în Craiova, Bulev. Carol No. 16, declar că îi constitui dotă, în mod definitiv şi irevocabil, următoarea avere:
Toate drepturile mele care mi se cuvin mie asupra imobilului situat în Craiova, strada Împăratul Traian No. 184, imobil care se învecinează la Răsărit cu Islazul Fîntînii, la Apus cu Ion Şerban, la Miază-noapte cu strada Împăratul Traian şi la Miază-zi cu strada Poteraşi. Acest imobil a fost cumpărat în întregime de mine şi defunctul meu soţ, Pavel Veiber, prin actul de vînzare autentificat de Tribunalul Dolj şi transcris sub No. 5387 din 1906, acelaşi Tribunal, astfel încît drepturile mele în acest imobil sunt jumătate. În consecinţă, subsemnata declar că îi constitui dotă toate drepturile ce mi se cuvin în acest imobil. Subsemnata îmi rezerv dreptul ca tot timpul vieţii mele să locuiesc într-o cameră din dependinţele imobilului, iar după încetarea mea din viaţă, nepoata mea va intra în deplină stăpînire a drepturilor mele constituite dotă.
Ambii soţi vor putea să facă cu imobilul orice vor crede de cuviinţă, nepoata mea putînd, cu autorizaţia soţului, şi fără să mai ceară vreo prealabilă autorizare a justiţiei, prin derogarea de la dispoziţiunile dreptului comun, putînd să-l înstrăinrze şi cu banii obţinuţi din vînzare să facă ce va crede de cuviinţă, spre folosul căsniciei.
Intrarea în posesie a drepturlor constituite dotă, va avea loc chiar de azi, data autentificării actului.
Evaluez pentru fisc averea constituită dotă la suma de lei 12.000 (două spre zece mii).
Subsemnaţii viitori soţi, declarăm mulţumire pe cuprinsul actului şi primim cu recunoştinţă averea constituită dotă.
Subsemnaţii, Angela Văduvescu şi Constantin Badea, viitori soţi, declarăm că scutim pe Dl. avocat redactor de cercetarea registrelor de sarcini.
Făcut astăzi, 13 Octombrie 1938, în Craiova.
Rozalia P. Weiber (a pus degetul, neştiind carte; se vede amprenta).
Angela Văduvescu
Const. Gr. Badea
Redactor, cunosc părţile, Gogu Socoteanu. Avocat. Craiova.”

In aceiaşi zi, străbunica Roza mai dădu încă un „decret”: îşi chemă la ordine pe trei din copiii ei:

„România
Grefa Tribunalului Doljiu, Secţia I-a.
CERTIFICAT
Subsemnatul grefier de pe lîngă Tribunalul Dolj, secţiunea I, observînd registrul pentru primirea şi trecerea declaraţiunilor de renunţări şi acceptări de succesiuni pe anul 1938;
Certific că Domnii:
Constantin P. Weiber, din Craiova, strada Dunării No. 16,
Petre P. Weiber, din Craiova, strada Viorelelor No. 13, şi
Nicolae P. Weiber, din Craiova, strada Domnul Tudor No. 114,
au declarat că renunţă la succesiunea defunctului lor tată, Pavel Weiber.
Drept pentru care am eliberat prezentul certificat.
Grefier, D. Ştefănescu (copie, la 20 mai 1941).”

Mărinică P. Weiber trimite acelaşi tip de certificare de la Tribunalul din Rîmnicu Vîlcea. S-a mai făcut şi o convenţie matrimonială, la care Miţa, „mama miresei, a consimţit”, autentificată de tribunalul Dolj, S.III, la No. 4342/1938, Octombrie 13.

2007…ELY... Mă podidesc amintirile. Nu plîng. Toţi, aproape toţi, sunt morţi. Este vorba de persoanele (aici, personajele) de mai sus. Sînt întrerupt de un e-mail, un mesaj.

„Cînd simţi că vrei să mori, gândeşte-te că alţii ar da orice să trăiască... Iubeşte-ţi viaţa, părinţii şi prietenii. E cel mai de preţ lucru. Este luna internaţionala a prieteniei. Trimite acest mesaj tuturor celor pe care îi consideri prieteni. Dacă nu primesc acest mesaj inapoi, înseamană că nu îmi eşti prieten.”

Îi răspund:

„Dragă domnişoară Eli,
Îţi retrimit mesajul. La mulţi ani, tatălui tău, ţie şi celor dragi ţie!
Savin Badea”

Aseară l-am sărbătorit pe tatăl său, pentru 52 de ani. Ea are 18. Este studentă la două facultăţi. Scriam despre strămoşii mei, despre părinţii mei. Puştoaica mi-a mulţumit pentru retrimiterea mesajului. Aseară i-am spus sărbătoritului că romanul meu se va încheia cu cuvintele:
" - Vă "blestem" să aflaţi Adevărul!"
Ştiinţa - istoria, de pildă - tocmai asta şi face: află noi adevăruri ştiinţifice - istorice, de pildă. La „cazna” asta Însuşi Dumnezeu ne-a pus, pe noi, oamenii, dîndu-ne Raiul de pe Pămînt – să găsim, în măsura în care sîntem capabili să aflăm, cît mai multe adevăruri - spre binele şi fericirea tuturor.

La 22 Octombrie 1938 are loc căsătoria civilă, celebrată la Casa Comunală. Mirele: Constantin Gr. Badea, 34 ani, comerciant, ortodox, din Craiova, Bul. Carol, 16; născut la Rudari, Dolj, la 23 septembrie 1904. Părinţii: Grigorie şi Ioana Badea, din Rudari. Mireasa: Angelica N. Văduvescu, 16 ani, casnică, ortodoxă, din Craiova , strada Tîrgului, 184, născută în Craiova, la 29 aprilie 1922. Părinţii: Defunctul Nicolae Văduva şi Maria Văduvescu. Martori: Olaru Dumitru, pensionar militar, strada Domnul Tudor No. 118 şi Mihai M. D. Ilie, comersant, strada Împăratul Traian No. 12 (după extrasul din 14 Octombrie 1943). Diferenţa de vîrstă: 18 ani ! Optsprezece!

Iar la 23 Octombrie 1938:” Nuntă la Castel” n-a fost să fie. Părinţii mei ar fi vrut să facă nunta la Castelul din Parcul Bibescu (Romanescu), unde Emil Gîrleanu a turnat primul film românesc, „Cetatea Neamţului”, dar nu s-a putut. Castelul cu pricina (cel din Parc) face parte din ansamblul romantic imaginat de arhitectul peisajist francez Emil Redont, ajutat de fratele său, Jules, şi de Emil Pinard. Castelul medieval, un Castel în ruină. Parcul Romanescu sau Parcul Bibescu se numeşte aşa, deoarece primarul Craiovei, Nicolae Romanescu, cel cu iniţiativa înfiinţării parcului, l-a amplasat pe un teren cumpărat, în 1853 de la Iancu Bibescu, frate de Domn. Această vilă sau palat, are un ring de dans - pe acest ring am dansat, nu o dată, şi eu. Atunci nu realizam că acolo a fost şi nunta părinţilor mei. Mi-e foarte drag acest Parc. Nunta părinţilor s-a făcut în vila în care, mai tîrziu, a fost o casă de creaţie a pictorilor craioveni, idee care a rezistat doar cîţiva ani. Naşi lor au fost Boşca şi Sava Ivanovici - Boşculeasa. Şerbăneasca i-a pus cavaleri de onoare pe Michi şi Ţuţu, iar Florentina, sora lui Michi, fraţi vitregi, a fost domnişoară de onoare . Fraţii celor două Miţe au format două cete veritabile, pe două tabere, şi au colaborat la bunul mers al petrecerii.

Mare tărăboi, mare, la nuntă: de la Lînga, din Gherceştii Craiovei, au venit „antica” iubire a tatălui meu, împreună cu soră-mea, Leana. Cine oare să le fi spus? Poate moş Grigore? Poate Lenuţa, sora lui taică-meu? A rămas enigmă. Unchiul Mitică, chelnerul, şi unchiul Costică Vaibăr, ciurarul, îşi adunară cetele şi temperară scandalul, îmbuibîndu-le cu demîncare şi băutură pe bietele femei, mama de aceiaşi vîrstă cu mirele şi Leana cu cîteva zile mai mare decît mireasa! Mai mult bete decît înfuriate, cele două se integrară în iureşul nunţii, petrecură un timp, jucînd chiar şi-n hora miresei, ca să dea exemplu. Ce ţi-e şi banul: aduce şi fericire, cînd nici nu te-aştepţi… După exact 30 de ani se mai făcea o nuntă...

Tatăl meu nu era om bogat, nu ştia să facă avere. Din contră, ale tinereţii valuri îl făcuseră să cheltuiască tot ce cîştiga. Dar odată intrat în tagma cîrciumarilor, care se alintau comersanţi - Boşca Ivanovici, Gambeta Popescu, cumnatul lui Traian Demetrescu, poetul proletar, Gîrlea şi Monţescu - învăţă ţinerea contabilităţii la cîrciumari, strînse cîteva parale, cît s-o poată cumpăra pe arhi-neştiutoarea, îngerul blond, Angelica Ţaţei Roza. Aşa s-ar zice. Dar nici averea lui Moş Grigore n-a tocat-o – i-a lăsat-o toată Miţei, el şi cu toţi fraţii lui, risipiţi prin ţară - Lenuţa, Mitică şi Nicolae. L-au însurat babele, dar, totuşi, totuşi, a fost şi dragoste la prima vedere. Dragoste mare, cu gelozie multă.

Mi-aduc aminte cum îi cînta tatăl meu mamei:

„ - Ce bine-i lîngă tine,

De-ai şti cît e de bine,

Aici m-aş cuibări,

N-aş mai pleca de-aici:

Ce bine-i lîngă tine!…”

Eu îi îngînam: „ – Aici m-aş curbări…” Angela, total aeriană, neştiind ce-a dat peste ea; Costică, în picaj, ca din Lună, ca Bimbirică astronautul, luat pe nepregătite. Rezultatul: am avut un frate, pe primul născut, Octav, care a murit la nici măcar un an. Octavian este un nume de botez repetat în neamul lui Vaibăr. Fie nepriceperea celor trei femei, fie vremurile, i-au fost însă potrivnice. Erau vremuri grele – începuse al Doilea Război Mondial.

Tatăl meu a fost concentrat la Regimentul I Dolj. Pe Amaradiei, i-a avut camarazi de armată , printre alţi rudăreni, pe fraţii Costică şi Mărin, ai lui Dinuţu. Pache, vizitîndu-l pe Costică acasă, şi-a pus în gînd s-o mărite pe Lucia, fala lui, cu... Ţuţu.

Părinţii mei s-au iubit cu folos şipentru mine: de Sfînta Maria, la 15 august 1941, de ziua de botez a Maiei - Maria, Miţa. Nimeni, dar nimeni, nu adaugă la viaţă şi viaţa intrauterină, că ea este începutul începuturilor. La mine, după „legendă”, cauza naşterii premature a fost o „pară mălăiaţă”, la care „a poftit” maica mea şi care a scurtat această viaţă „în origine” la 7 luni. Nişte talaş ar fi „influenţat” şi părul meu auriu şi cele două albăstrele, ochii ochii mei. Mult mai tîrziu, mi-am întîlnit un fel de „sosie” mai mică, pe care l-am poreclit „Păr de Aur”, ca-n basme, aşa cum eram eu.

Savin BADEA

001. AI LU' LUPU'

2008-08-25T11:33:00.000-07:00

1. AI LU’ LUPU’

Sînt situaţii cînd cu bani puţini poţi cumpăra orice, chiar şi iubire. Da, cu bani puţini…
În Craiova, în vara anului 1938, exista pe Calea Bucureşti, colţ cu Bulevardul Carol, o cîrciumă care purta numele patronului său, Boşca, un sîrb burtos ca toţi cîrciumarii, roşu în obraji. Se putea bea un vin bun de Corcova sau un zăibărel de la Rudari. Era prin august, o zi toridă, dar musai o bere rece! De la gheaţă! Consoartei patronului, Sava Ivanovici, i se spunea, ca la mahala, Boşculeasa. Într-una din zilele călduroase ale acestui august, iată că vine în vizită la cumnată-sa, Şerbăneasca, alias Olimpiada, adică Olimpia Şerban, să bea o bere rece, de la gheaţă. Primul bărbat al Olimpiadei, fratele Savei, nu mai trăia, se prăpădise, dar deşi recăsătorită, rămăsese în bune relaţii cu soţii Ivanovici - cumnatele îşi făceau vizite reciproce, atît cît le permitea Soarta. Olimpia locuia în Calea Tîrgului, pe strada Împăratul Traian, din mahalaua Crucii de Piatră.
Îl serviră mai întîă pe Michi, băiatul Olimpiadei, cu o limonadă de trandafiri şi cu un şerbet de zmeură şi vanilie. Cumnatele se retrăseseră la o masă, într-un colţ al cîrciumii. Patroana îi făcu un semn discret lui Jean, băiatul de prăvălie:
- Adă-ne două beri la halbă, da’ reci! Şi rade-le spuma!
- Şi nişte seminţe de dovleac, Jane. Fă şi două cafele, te rog. Dar amare să fie.
Jean Ionică (Jan, ziceau unii) le aduse comanda. Boşculeasa îl întoarse iarăşi cu o nouă poruncă:
- Zi-i şi lui Costică să vină pînă la mine. Apoi, către Şerbăneasca: Vreau să-l însor. Ei, care Costică!…Costică Bădescu-Rudari, ziaristul!… Are aproape 34 de ani. Cît să mai burlăcească?
- Şi dacă nu-l însori tu, moare? Ori ce-i?
- Ai dumneata, ţaţă, nişte vecine…Cele trei graţii…
- Ce ţi-e, soro?
- Ce să fie? o îngînă Sava.
- Zii, că nu mai ţîu...Fac pe mine.
- Fă!
- Ţaţa Roza, Miţa şi Angelica! Ori nu vrei să-l însori cu ţaţa Roza, păcatele mele…Nu-ţi rîde de om… Olimpia rîse cu poftă de propria glumă.
- Nu cu Ţaţa-Mare. Rîde şi Boşculeasa, de se prăpădeşte. Bună snoava! Nu le-ar sta rău…
- Ori cu Miţa? Fii serioasă, Savo! Şi-a mai rîs unul de ea, şi-a rămas cu Ţuţu, ăla micu, copil din flori.
- Cu Angelica, îngeraşul ăla, regina aia. Cîţi ani are? Şai’şpe? O fi bună de iepuroaică? Am chef de năşit!
Costică se prezentă la porunca patroanei, zmucind scurt din umăr. E un holtei brunet, cu ochii negri-căprui, fălcos, înalt, puţin grăsuţ, pus la costum şi la cravată; pe caniculă, lepădase haina, neglijent, pe spătarul unui scaun. Ţaţa-Mare, Boşculeasa, i-l prezentă Ţaţei-Mici.
- Olimpie, iată-mi omul! E mîna-dreaptă a lui Boşca. De fapt, îl ştii tu bine: face şi desface totul, aici, la noi: ţine contabilitatea, ne aduce vin de la Corcova şi de prin Banat, din sud, de la Rudari, din nord, de la Drăgăşani, de peste tot. Ştie Oltenia ca-n palmă. Ce zic eu Oltenia, ţaţă, ţara!… Stă cu chirie pe Carol I, mai spre gară. E pe-aproape de noi.
- Ce s-a întîmplat, Doamnă Ivanovici? întreabă Costică, mirat, nerăbdător.
- Vreau să te-nsor! De azi ţi-s naşă! Uite ce e, mă, Costică: cumnată-mea îţi dă o păsărică…
- Ce ţi-e, Savo? Ori eşti nebună? Holteiul o să creadă alte parascovenie…şi mai faci şi poezii, de pui omu’ în derută!
Sîrboaica izbucni iar într-un rîs cu leşin, închipuindu-şi ce era în mintea Şerbăneascăi.
- Stai, soro, să-mi duc vorba pînă la capăt… Ţi-a pus Dumnezeu mîna în cap, Costică! Fata e tînără, o să-ţi placă: e frumoasă şi e nemţoaică. Are ochi albaştri.
- Toate trele au ochii albaştri, ţaţă. A mică…parcă şi mai albaştri, mult mai albaştri, ţăţico!
- Taci, tu! Or fi mai spălăciţi, Doamne iartă-mă!…Acolo este o casă de femei: bunică, mamă şi nepoată. Ăla mic, nu mai contează. Jane, adă-i o halbă cu bere şi lui Costică: face naşă-sa cinste!
- Sărut-mîna, Coană Naşă! îşi intră în rol Costică, fericit, bănuind ce-l aşteaptă.
- Auzi, Domn’ Costică, zise Şerbăneasca, da’ să ştii să fii om gospodar! Că aşa vrea nemţoaica, a bătrînă. Şi să fii stîlpul casei...

Cine era Domnul Costică?
Am un act mai vechi, cu dublă semnificaţie. Iată-l:

„Primăria Comunei Rudari,
Judeţul Dolj.
CERTIFICAT
Noi, Constantin I. Baicon, primarul Comunei Rudari, din plasa Pleniţa, judeţul Dolj.- Certificăm că Domnului Constantin Grigorie S(iminică).I. Badea, din această comună, este de naţionalitate română şi de religie creştină ortodoxă, născut din părinţi români, atît susnumitul, cît şi părinţii săi, nefiind supus nici unei protecţiuni streine.
Pentru care, conform cererii ce ni s-a făcut cu petiţia înregistrată la nr. 44/936, i-am liberat prezentul certificat.-
Făcut azi, 11 Ianuarie 1936.
Primar, C.I. Baicon (veţi afla în ce grad de rudenie am ajuns cu primarul).
Secretar, Constantin Băcuţ.
(Înscris cu cerneală violetă. Stil caligrafic. Timbrat cu 16 lei, timbre fiscale cu efigia regelui Carol al II-lea, două roz de 5 lei, două albastre de 2 lei şi două tibre Aviaţia, maro, de 1 leu fiecare). Tatăl meu avea 32 de ani.

Constantin Badea, tatăl meu, s-a născut la 23 septembrie 1904, în comuna Rudari, plasa Pleniţa, judeţul Dolj. În sat avea porecla Costică al lu’ Lupu, Ziaristul şi, în consecinţă, îşi alesese două pseudonime: Cogrebad (CoGreBad, adică Constantin Grigore Badea) sau C. Bădescu-Rudari. Grigore este numele tatălui său, al bunicului meu . Bunică-mea, mama tatălui, era numită Baba Ioana, dar eu îi ziceam tot Maia, de la Mamaia sau „mama aia”, cum îi ziceam şi celeilalte bunici, de la Craiova, Miţa. Costică era cel mai mare dintre cei cinci copii ai lui Grigore, moş Griguţă, şi ai Ioanei. De aceia i se spunea fie Costică, fie Constandin, niciodată Costinel, fie, mai ales, cum se obişnuieşte, de regulă, la Rudari, ca primul născut să fie Nenea, fratele cel mare. Ceilalţi fraţi, descrescendo, se numeau Elena ( Lenuţa), Dumitru (Mitică), Maria (Miţa) şi Nicolae (Nicu). Lenuţa şi Nicolae au ajuns mari şi tari prin Bucureşti, iar Mitică la fel de mare şi tare la Braşov, după ce un timp a stat şi el în Bucureşti. Miţa a rămas în casa părintească, la fel ca şi Miţa cealălaltă, craioveanca. Mitică şi Nicolae au fost chelneri, amîndoi în Bucureşti. Auzisem cîndva de cîrciuma „La fraţii Badea” (în Bucureşti), între cele două războaie mondiale, dar nu sunt sigur că ar fi fost cea a unchilor mei. Tanti Lenuţa şi Miţa au rămas casnice.

Cea mai tare chestie, greu de crezut, este că Nicolae a plecat din Rudari la Bucureşti pe jos, urmînd şarpele de fier numit cale ferată, de la Băileşti pînă la Bucureşti, la Nenea Costică şi la Nenea Mitică, bucureşteni mai vechi. Cei trei fraţi au măritat-o pe Lenuţa în Bolintin, cu un Ion Nicolae, al doilea e numele de familie. Dar Nenea Costică a vrut s-o mărite şi pe Miţa tot în Bucureşti sau măcar în Craiova, dar n-a fost să fie! Miţa s-a măritat tot în Rudari – şi ţărancă a rămas toată viaţa ei. Cei cinci fraţi şi-au trăit viaţa care cum au putut: Mitică cu Florica din Arad la Braşov, Lenuţa cu Ion din Bolintin în Ferentari, Nicolae cu Lizeta din Sibiu şi din Răşinarii lui Octavian Goga în Dealul Mitropoliei şi Miţa cu Mărin Bălă al lui Cilcă în Rudari, pe uliţa principală, la Poarta Plaiului.

Moş Grigore, bunicu-meu, a fost mic negustor de ţară. Ţinea un local în camera de la vale, un fel de birt cu delicatese, smochine şi icre negre, vin zaibăr şi ţuică de comină. Zahăr, făină - tot ce trebuie. Avea doar o casă greu de ţinut, cu 7 guri de hrănit. Poate, cu străbunicii, 8, 9…cine ştie… De străbunicul meu nu am ştiut decît atît că a fost unul dintre ţăranii răsculaţi la 1907 (exact 101 ani) şi se pare că a primit un glonţ în burtă, atunci cînd s-a tras cu tunul în casele de prin Băileşti. De la acest Siminică Badea ni s-ar trage porecla de „ai lui Lupu”, în Rudari, căci acesta ar fi fost un om gras, cu ceafă groasă, care se-ntorcea cu totul, ca lupul, ca să privească îndărăt. Dar istoria Rudarilor ne vorbeşte astfel: „satul este atestat documentar în hrisovul din 28 ianuarie 1585 (7093) prin care Petru Cercel Voievod întăreşte Fraţilor Buzeşti, Pleniţa şi Siliştea Păstaia, în urma unei judecăţi, menţionîndu-se printre cei 12 boieri şi „Lupul din Rudari”...; rumînit în 19 mai 1608 (7116) de Preda Buzescu, mare ban al Craiovei, satul fusese vîndut în vremea lui Mihai Vodă Viteazul: „…şi iar să fie cinstitului şi vlastelinului şi primului sfetnic …jupan Preda, mare ban al domniei mele mai sus spus satul Rudariul tot , cu tot venitul şi cu tot hotarul şi cu toţi vecinii, pentru că acel sat mai sus spus au fost cnezi mai înainte. Apoi cînd a fost în zilele răposatului Mihail Vodă, ei, toţi moştenii satului, anume Vlaia şi Danciu şi Odahna şi Neagoe Norocel şi Lupul şi Lupandra şi Stănimir şi Peia… au venit toţi de-a lor bună voie la dregătorul Dmniei mele mai sus spus, de s-au vîndut cu toţi fraţii lor şi fiii lor să fie vecini cu 5000 aspri gata, şi le-a plătit dăjdiile şi birurile toate, de le-a dat aspri…” Se vorbeşte despre un boier, Lupul din Rudari şi de doi moşteni, Lupul şi Lupandra. Măi, să fie! De străbunica, nevasta lui al lui Lupu, nu ştiu nimic, nimic, nimic...

Grigorie l-a trimis pe Costică la liceul din Calafat, dar Nenea n-a făcut decît clasa a cincea, întrerupînd din cauza epidemiei de tifos exantematic. Ceilalţi fraţi n-au făcut mai mult decît clasele primare, dar s-au şlefuit bine la şcoala vieţii. Cu puţin pămînt, Moş Grigore n-a putut mai mult. Doar primul născut avea noroc, cît de cît, de puţină carte. După tifos, Costică n-a mai continuat şcoala şi a rămas toată viaţa lui autodidact. Toţi fraţii fuseseră tari la caligrafie, după cum m-am convins de asta prin corespondenţa mea cu ei. După primul război mondial, pe la 18 ani, Costică ajunse mare învăţător suplinitor în satul Lînga, comuna Gherceşti, lîngă Craiova, unde făcu ce făcu, să se pricopsească, şi să se aleagă cu un plod, sora mea vitregă, mai mare cu cîteva zile decît mama, Angelica. Pe fetiţă, tot Elena o chema (Leana, Lenuţa), n-a recunoscut-o niciodată, cît a trăit, şi el şi ea, motivînd că n-a fost singurul iubit al lîngeancăi şi că nu ştie să fi fost singurul autor… dar acum cred… cred, nu am certitudinea, că a vrut să fie liber de orice obligaţie, liber ca pasărea cerului. Cînd l-am întrebat despre această soră, mi-a răspuns că a murit de mult. Moş Griguţă i-o fi tras o mamă de bătaie, probabil, dar mai mult ca sigur, şi tot degeaba: nu şi nu, n-a făcut el copilul din flori. Cică, de!, pe tatăl copilului, uneori, nici mama nu-l ştie, dar viceversa… Moşul l-o fi lăsat snopit din bătăi, cînd a văzut că n-are cum s-o scoată la capăt. De această soră am aflat din poveştile tanti-mi Lenuţa, sora-sa, bucureşteanca (eu n-am cunoscut-o niciodată pe acea Lenuţă, sora mea). Nici la moartea lui Moş Costică al lui Dinuţu, întrebîndu-l, de chestie, n-a recunoscut, chiar dacă am sperat că „omul beat spune adevărul”, in vino veritas.
(" - A fost mai mare şi decît maică-ta. A murit de mult. Fie-i ţărîna uşoară!" Atît.)

Ca să scape de toţi, Costică a fugit la Bucureşti şi s-a făcut ziarist, pe lîngă corifeii momentului. Cine a citit „Viaţa ca o pradă” a lui Marin Preda, sau în mai multe pasaje din „Delirul”, va înţelege ce fel de ziarist ar fi putut să fie şi tatăl meu şi exemple din astea sunt cu snopul şi azi. Mi-a povestit că a fost vecin de bloc şi prieten, amîndoi chiriaşi, cu Eugen Ionescu (Ionesco), marele dramaturg de mai tîrziu, parizianul. L-ar fi cunoscut şi pe Panait Istrati, pe vremea cînd era prin Bucureşti, deja celebru. Cu scriitorul proletar Alexandru Sahia a avut o mică dispută în legătură cu singurul lui ziar la care era patron, ziarul „Şomerul”, ziar ieftin, care publica numai anunţuri cu cereri şi oferte de muncă, servit şomerilor dis de dimineaţa, pe nemîncate, drept pentru care a fost etichetat „exploatator al clasei muncitoare”. Cu Majestatea Sa, Regele Carol al II-lea, dictatorul, a dat mîna la Palatul Regal în calitate de ziarist bucureştean acreditat. Din toate astea am o singură certitudine: am văzut un editorial sub semnătura lui - C. Bădescu-Rudari - într-un ziar de epocă, parcă „Universul”, un articol despre poeta craioveană Elena Farago, pe atunci şi directoarea Bibliotecii Aman. Printre craioveni, a cunoscut mulţi scriitori şi oameni de seamă. Ştiu despre Elena Farago, Mihail Drumeş, fraţii Constant (Eugen, Paul şi Savin) – ultimul i-a inspirat numele meu, aşa îmi place să cred, dar numele mi se trage de la Sava Boşculeasa - Ştefan Bossun, Mihail Lungianu … şi mulţi alţii. Cînd am ajuns la şcoală, am dat prin pod peste multe manuscrise de-ale lui şi peste multe cărţi de-ale prietenilor lui, scriitorii. Numai de un singur manuscris, „Excelsior”, un caiet de 200 de file, scris foarte caligrafic, cu cerneală violetă, îmi pare rău, nespus de rău, de acel caiet frumos, cu ceva filozofie - îmi pare foarte rău, extrem de rău, că s-a pierdut. Nu, nu este vorba de „Excelsior” al lui Macedonski, nu erau versuri, ci proză.

Constantin BADEA, tatăl meu, şi-a făcut stagiul militar de la 1 februarie 1926 pînă la 4 noiembrie 1927 şi cinci concentrări la Regimentul 1 Dolj, pe strada Amaradiei din Craiova, cu întreruperi:
- 6 septembrie 1939 – 8 noiembrie 1941;
- 8 iunie 1942 – 6 octombrie 1942;
- 1 mai 1943 – 4 august 1943;
- 1 februarie 1944 – 9 mai 1944;
- 15 octombrie 1944 – 7 decembrie 1944.
(Datele au fost extrase din registrul control al C.F. Dolj, contingentul 1926, crt. 4220; de la UM 02405 Rîmnicu-Sărat; adeverinţa 22323 din 13 septembrie 1968). Concentrările din timpul războiului le-a făcut în Craiova, la Regimentul 1 Dolj, de pe Amaradiei – „Cele Trei Graţii” i-au fost îngeri salvatori, pentru că era cap de familie la o casă grea, cu multe suflete.

Dacă unii au norocul să mai şi scape de război, alţii nu-l au: este bine să-mi amintesc, aici, despre cîţiva rudăreni de la Poarta Plaiului, care au făcut, totuşi, războiul – al Doilea Război Mondial.

Aurel ŞANDRU, din Rudari, al doilea tată al meu, povesteşte (de fapt, mi-a dictat, imperativ, cele scrise mai jos; să fie sigur că „istoria lui” nu va fi „retuşată”):
„ – Am făcut armata pe timpul războiului (al II-lea mondial) din 3 martie 1943 pînă la 27 noiembrie 1946. Pe livretul militar scrie că pe 9 mai 1945 am fost lăsat la vatră, dar adevărul este altul. Ai să vezi de ce. Am fost recrutat la Regimentul 26 artilerie călăreaţă Slatina, cum am spus, la 3 martie 1943: am făcut 3 luni de instrucţie – apoi s-a stat la regiment pînă în vara lui 1944, cînd s-a plecat pe front. În vara anului 1943 am avut 40 zile de permisie pentru munci agricole, la Rudari. Arma mea? Artileria călăreaţă: eram comandant de tun, calibrul 75 mm; eram 6+1 servanţi, cu 6 cai la un tun şi 3 conductori de cai; cu 3 căruţe pentru muniţii (fă socoteala: cu cîte un căruţaş şi 2 cai la o căruţă. Pentru un atac prin surprindere pe tun se găseau deja proiectile. Artileria călăreaţă se mai numea şi artileria uşoară, spre deosebire de artileria grea, care era motorizată, mecanizată. În vara lui 1944: s-a mers pe front: de la Slatina la Turnu Măgurele pe jos; de la Turnu Măgurele la Galaţi, pe Dunăre, cu şlepul; Galaţi-Iaşi, se mergea noaptea cu materialele, pe jos, iar ziua se staţiona în cantonamente (la Iaşi, comuna Mînzăteşti (la est de Iaşi – „în dreapta Iaşilor” – pe lîngă Prut, la podul de la Ungheni, la 14 Km. de Iaşi; apoi cantonaţi la Cristeşti, la conacul lui Sturdza. Probabil, sîmbătă, 19 august 1944 sau miercuri, 23 august 1944, capul de pod Iaşi cade, cum se zice „s-a rupt frontul”. De la Tomeşti, înapoi la şoseaua Cetatea Albă- Podul Ilioaei, detaşamentul s-a retras cu toată divizia în Valea Lupoaicăi, (pe hartă este trecut Valea Lupului), unde s-a înoptat ( a venit aviaţia anglo-americană şi sa bombardat divizia – am fost fugăriţi, „pe cont propriu") (Situaţia redată şi în „Adevărul despre Mareşalul Antonescu, vol. III, pag. 96). Tunurile au rămas pe cîmp – retragere în debandadă – care cum a putut. Ne-au prins ruşii, ne-au luat caii de la tunuri şi de la căruţe şi cizmele din picioare, dîndu-ne altele rupte. („Iată o mostră de „delir”, zic eu, cu oastea în degringoladă! Dar „delirul” este războiul ca război!”) Asta cînd s-a făcut actul/pactul de la 23 august 1944. Am mers pe jos , ghidaţi de calea ferată, pînă la Bucureşti, în 14-16 zile şi nopţi (pînă la 6-8 septembrie 1944). Am stat la Rudari, acasă, 10 zile (cam pînă-n 15 septembrie). Regimentul 26 artilerie călăreaţă a fost dat dispărut. Am fost comandant de tun la Iaşi şi în Cehoslovacia. M-am prezentat iar la Slatina, la regiment, ca furier la biroul mobilizării 3 luni (septembrie-noiembrie 1944), căci aveam 7 clase elementare. S-a format un detaşament de ostaşi din regimentele 21 şi 26 artilerie călăreaţă şi am fost trimişi pe front în Cehoslovacia, cam prin decembrie 1944 sau ianuarie 1945, cu armata a IV-a română, în divizia a 11-a, prin Ungaria, la tisalog. În Cehoslovacia am luptat din decembrie 1944 pînă la 9…12 mai 1945, încadrat în baterii, bun comandant de tun, pînă la terminarea războiului. În Banska-Bystrica: „am dormit pe crengi de brad”. Costel al lu’ Cilcă, fatele lui Nea Mărin Bălă, era căruţaş şi dormea în căruţă: dimineaţa s-a trezit „învelit” în zăpadă – în noaptea aia ninsese. Cum să nu aibă reumatism acum?! Unii au ajuns pînă la 25 Km. de Viena, dar i-au gonit ruşii înapoi. Întoarcerea din Cehoslovacia în ţară s-a făcut pe jos, pe picioare, în 3 luni: de la 12 mai pînă prin august (1945). La Urlaţi, judeţul Prahova, unde trebuia să ajungem, nu am găsit regimentul şi primăria ne-a trimis la Tîrgu Secuiesc, în judeţul Trei Scaune. Iarăşi am fost furier la Serviciul armăturii (pînă la 14 octombrie 1946). La Slatina s-a format Regimentul 21 artileruie (număr nou) şi s-a contopit cu regimentul 1 artilerie călăreaţă Timişoara şi am mers Timişoara tot regimentul, cu trenul, 14 zile. Am mai stat o săptămînă (sau poate chiar mai mult în Timişoara şi apoi am fost lăsat la vatră, la 27 noiembrie 1946. NOTA BENE: Contingentul ‚44 (1944, luaţi în 1943 – încorporarea se făcea la 21 de ani) a forst în război. Contingentul ‚45, fiind slab instruit – aproape neinstruit! – că n-a avut cînd! – în luptele cu nemţii „au murit ca muştele” şi a rămas contingentul ‚44, în locul contingentului ‚45 să instruiască pe cei care urmau să facă armata.” Cît a stat acasă, 10 zile, Aurel s-a iubit cu Victoria (Vica) şi peste 9 luni s-a născut Emilia (Lenuţa, Nina).

PACHE, după poreclă, unchiul lui Aurel şi fratele lui Costică şi al lui Ion Şandru, ai lu’ Dinuţu; pe numele adevărat, Mărin ŞANDRU, are şi el povestea lui de război: Naş îi era un colonel. A dezertat, îndrăgostit de o rusoaică şi s-a însurat a doua oară, bigamul.. S-a împuşcat în mînă, printr-un codru de pîine. Acasă a ajuns ştirea că ar fi murit şi în sat ai lui i-au făcut o înmormîntare în lipsă, cu haine goale în coşciug. Apoi şi-a găsit detaşamentul şi a arătat că este rănit. L-au trimis la spital la Timişoara. După „îmnmormîntarea” lui, Mărin a trimis de la spital, o fotografie, ca rănit, dar poza cu o sticlă de bere în mînă! (Relatarea aparţine nepotului lui, Aurel.)

Marin BĂLĂ, bărbatul Miţei, era numit la ruşi Mişa BELĂ. A făcut războiul numai la Răsărit din 1939 pînă în 1946. A comandat tunul numărul 1, ca sergent. De la 1 noiembrie 1943 pînă la 1 noiembrie 1946 (exact 3 ani) a fost în prizonierat la ruşi, la Marea de Azov, în Kuban. Ruşii l-au „uns” nacialnic” (şef) peste prizonieri. Cu ruşii beau alcool etilic, cu cana, direct de la robinetul cisternei de cale ferată. A venit acasă cu două mantale militare („mantăi”, zicea el). (Ce mi-a povestit socrul Aurel, mi-a confirmat şi unchiul Mărin, la 5 aprilie 1992).

Naşul meu, Constantin (Sandu) BUGARU, cînd făcea armata, după război, s-a făcut şofer: în această situaţie, a accidentat maşina Ambasadei Sovietice, tocmai pe Calea Victoriei, în Bucureşti. A făcut puţină puşcărie, căci s-au grăbit generalii Armatei Române să-l scape!

Cînd făceam o electrocardiogramă la Policlinica de pe strada Caracăl, un pacient, ca şi mine, mi-a povestit următoarele: „ - Am făcut armata aproape 6 ani: în răsărit, am ajuns pînă la Stalingrad, iar în apus, pînă la 25 km. de Viena. Pe ruşi i-a ajutat şi Dumnezeu: în stepă, pe lîngă Stalingrad, şobolanii au ros cablurile electrice de la motoarele tancurilor, producîndu-le întîrzieri în repunerea lor în funcţiune.”

Deoarece comuna Rudari înseamnă foarte mult pentru viaţa mea, adaug o mică monografie, extrasă din lucrările de specialitate - în anexă.
Savin BADEA

01. ABINENE

2008-08-25T11:31:00.001-07:00

Cap. 1 – ABINENE

Cei 7 ani de-acasă.

1942-1949:

15 martie 1942 – 15 septembrie 1949, în Craiova (Crucea de Piatră) şi Rudari (Poarta Plaiului).

MOTO :

M-A FĂCUT MAMA OLTEAN

Foaie verde maghiran,Măi,
M-a făcut mama oltean,
Port căciulă de-astrahan
Şi cămaşă de tulpan,
Cojocel de miel bîrsan, Măi Leano!
Oltean sunt, oltean îmi zice,
Oltean sunt oriun’ m-oi duce.
Sunt oltean de Jiuleţ,
Mititel şi iubăreţ,
M-a făcut mama isteţ, Măi Leano!

Foaie verde maghiran, Măi,
M-a făcut mama oltean,
Port condeiul de tufan,
Unde scriu nu şterg un an,
Că mi-s pui de craiovean,Măi Leano!
Cin’ se ia cu mine bine
Îi dau haina de pe mine.
Cin’ se ia cu mine rău
Să-l ferească Dumnezeu,
Că sunt şarpe de dudău,
De-l galbin, de muşcă rău, Măi Leano!

1.ABINENE.

1. Ai lu’ Lupu’.
2. Ţaţa Roza.
3. Steluţele.
4. Crucea de Piatră.
5. Poarta Plaiului.

OCHI ALBAŞTRI - 21. DUS-CU-PLUTA

2008-05-11T11:47:00.000-07:00

OCHI ALBAŞTRI
Roman

Cap. 21
DUS-CU-PLUTA

4 aprilie 2008 - Reîntîlnirea cu Codruţa.

MOTO:

LUMINI ŞI UMBRE

Ai ochii negri, mincinoşi şi răi
Fîntînile cu ape moarte- ascund
Pupile negre licărind în fund,
Ce mă atrag spre-adînc ca ochii tăi.

Cînd vreau să plec, mă ţii în loc cu un cuvînt
Aşa se zbat copacii în furtună;
Ca pentru fugă crengile- şi adună,
Dar rădăcina- i leagă de pămînt.

De azi încolo n- am să- l mai iubesc…
Dar cînd îi văd privirile păgîne
Şi zîmbetul copilăresc,
Mă jur că n- am să-l mai iubesc- de mîine.

Pe zi ce trece- ţi semăn tot mai mult;
Aşa izvorul ce se- aruncă- n baltă,
Se- nvăluie cu mîlul laolaltă
Şi- n loc să- i spele apele verzui, îşi tulbură izvorul apa lui.

Mă iscodeşti ca pasărea de pradă,
Mă urmăreşti cu ochii reci şi răi,
Dar uiţi că dacă- s urme pe zăpadă,
Noroiul e lăsat de paşii tăi.

Mi- e faţa împietrită ca o mască
Şi- n ochi lumina- i gata să se stîngă
Chiar diamantului ca să sclipească
Îi trebuie o rază s- o răsfrîngă.

Iubirea ta nu creşte şi nu moare,
Ci totdeauna- i rece şi egală
E ca o floare artificială
Pe- o pajişte cu maci arzînd în soare.

Cînd voi pleca, mă vei uita uşor
Şi ştiu că nici nu s- ar putea altfel:
Abia o clipă valul călător
Păstrează chipul oglindit în el.

Am vrut în ciuda zîmbetelor tale,
Din ochii sterpi o lacrimă să storc
Şi am plecat să nu mă mai întorc,
Dar azi, din zori de zi îţi umblu- n cale.

Ce demon oare mi te- a scos în drum?!
De- ar vrea viaţa azi să mă dezlege
Şi raiul ei să mi- l ofere- acum
Tot iadul nostru dulce l- aş alege.

Azi mi- a venit cu ochii calzi şi buni
Şi nu l- am întrebat de unde vine
Pe floarea de pe marginea de drum
N- o- ntrebi de- i înflorită pentru tine.

Te văd mereu ca- n clipa de pe urmă;
Încremenit în capul scării
Cu zîmbetul uitat în colţul gurii
Şi- n ochi, tăişul crud al nepăsării.

Eşti rău. Dar cînd aud c- o spune altul
Mă uit în jos şi strîng din pumni şi tac.
Că numai eu în toată lumea asta
Am dreptul să te cert şi să te- mpac.

Eu am să plec cu sufletu- mpăcat
Că nu las nimănuia moştenire
Un suflet greu de ură şi iubire
Bănuitor şi trist şi- nfrigurat.

M- am resemnat; atît a fost să fie.
Mă uit cum cade soarele- n apus
Şi- aştept răspunsuri care n- or să vie
La întrebări pe care nu le- am pus.

Lumini şi umbre (2)

Ai ochii negri, mincinoşi şi răi...
Fîntînile cu ape moarte-ascund
Pupile negre licărind în fund,
Ce mă atrag spre-adînc - ca ochii tăi.

Cînd vreau să plec, mă ţii în loc cu un cuvînt.
Aşa se zbat copacii în furtună :
Ca pentru fugă crengile-şi adună -
Dar rădăcina-i leagă de pamînt.

De azi încolo n-am să-l mai iubesc,
Dar cînd îi văd privirile păgîne
Şi zîmbetul copilăresc,
Mă jur că n-am să-l mai iubesc - de mîine!

Pe zi ce trece-ţi seamăn tot mai mult:
Aşa, izvorul ce se-aruncă-n baltă
Se-nvăluie cu malul laolaltă,
Şi-n loc să-şi spele apele verzui -
Îşi tulbură izvorul apa lui.

Arar în ochii-mi dragostea surîde...
Şi buruiana plină de pripoane,
In ciuda stîncii goale şi aride,
Tot infloreşte, vara, cîte-o floare.

Vorbeşte-mi blaîd, mi-e inima bolnavă,
Iubirea m-a întîmpinat cu ură:
În loc sa-mi toarne cîte-o picatură,
Mi-a dat, intreagă, cupa-i cu otravă.

Cînd voi pleca mă vei uita uşor
Şi ştiu că nici nu s-ar putea altfel:
Abia o clipă valul călător
Păstrează chipul oglindit în el.

Mi-e faţa împietrită ca o mască
Şi-n ochi lumina-i gata să se stingă ...
Chiar diamantului, ca să sclipească,
Îi trebuie o rază s-o răsfrangă.

În clipa cea din urmă-a judecăţii,
Îşi vor primi zadarnică răsplată
Şi ochii tăi - că n-au ştiut să plîngă,
Şi ochii mei - că n-au rîs niciodată.

Nu-mi mai aduce flori de liliac,
Nici zambetele tale inflorite -
Că primavara noastră care-ncepe
E tristă ca o toamnă pe sfîrşite.

Pastrează-mi mîna ta intr-ale tale,
Să stam aşa, alături amîndoi...
Nu simţi ce singuri am rămas pe lume
De cînd iubirea nu mai e cu noi ?

Mă urmăreşti ca pasărea de pradă,
Mă iscodeşti cu ochii reci şi răi -
Şi uiţi că, dacă-s urme pe zăpadă,
Noroiul e lăsat de paşii tăi...

De cîtva timp, în fiecare seară
Mi-aduce somnul cîte-un vis ciudat
Şi-atît de trist, că nu mai ştiu anume
De l-am trăit, ori numai l-am visat...

Iubirea-ntîrziată se anină
De zîmbetele tale-nşelătoare,
Cum se anină florile-n grădină
De ultimele raze de la soare...

Azi mi-a venit cu ochii calzi şi buni,
Şi nu l-am întrebat de unde vine:
Pe floarea de pe marginea de drum
N-o-ntrebi de-i inflorită pentru tine.

Te vaăd mereu ca-n clipa de pe urmă:
Încremenit în capul scării,
Cu zîmbetul uitat în colţul gurii,
Şi-n ochi - tăişul crud al nepasarii...

Iubirea ta nu creşte şi nu moare,
Ci totdeauna-i rece şi egală:
E ca o floare artificială
Pe-o pajişte cu maci arzînd în soare...

Am vrut, în ciuda zîmbetelor tale,
Din ochii sterpi o lacrimă să storc
Şi am plecat, să nu mă mai intorc,
Dar azi din zori de zi îţi umblu-n cale !

Eşti rău. Dar cînd aud c-o spune altul,
Mă uit în jos şi strîng din pumni şi tac:
Că numai eu, în toată lumea asta,
Am dreptul să te cert şi să te-mpac !

Azi îmi vorbeşti de lună şi de stele,
Ţi-e glasul blînd şi ochii de ispită.
Dar porţi în suflet, veşnic, încolîită,
Samînţa aspră-a suferinţei mele.

Iubirea ta de-a pururi schimbatoare
Împrastie pe vînt otrava-i fină,
Ca nu-i albină numai pentru-o floare,
Nici floare pentru-o singură albină...

Ce demon, oare, mi te-a scos în drum ?
De-ar vrea viaţa azi să mă dezlege
Şi raiul ei să mi-l deschidă-acum,
Tot iadul nostru dulce l-aş alege !

Eu am să plec cu sufletul-mpacat
Ca nu las nimănuia moştenire
Un suflet greu de ură şi iubire,
Bănuitor şi trist şi-nfrigurat...

Am închinat iubirii trecatoare
Sclipiri de suflet şi scîntei de rime -
Însîngerate jerbe funerare
Pe un mormînt în care nu e nime.

M-am resemnat : atît a fost să fie.
Mă uit cum cade soarele-n apus
Şi-aştept răspunsuri - care n-or să vie,
La întrebări - pe care nu le-am pus.

Otilia CAZIMIR

101. CODRUŢA.