duminică, 11 mai 2008

OCHI ALBAŞTRI - 1. ABINENE



Cap. 1 – ABINENE

1. Ai lu’ Lupu’.
2. Ţaţa Roza.
3. Steluţele.
4. Crucea de Piatră.

5. Poarta Plaiului.


4. CRUCEA DE PIATRĂ.

N-am fost la grădiniţă. Din cauza asta, de ciudă, mă băteam cu Tică Ciuciulete, nepotul lui Petrovicescu, băiatul lui Ciuciuleata, deputata străzii. Grădiniţa mea era grădiniţa cu flori din spatele casei, pe „Islazul Fîntînii”, păzită cu străşnicie de alte „trei graţii”: de Păştica, Jana şi Tinca. Toate trei femei foatre grase.

Pe Păştica o porecliseră copiii „Balena”, că avea peste 100 de kilograme. Ne gonea de la joacă, strigîndu-ne: „Hai, sictir!” şi „Hăc-sî-na!”, probabil turcisme. Trona în faţa porţii pe o…cruce de piatră, obiect arheologic recuperat de pe „Islazul Fîntînii”, aparţinînd de …fîntîna islazului, în care murise cineva înecat. Pusese stăpînire pe această cruce şi…da dracu’, ca la Talpa Iadului. Avea ajutor de nădejde pe mama ei, mai puţin grasă, care-i ţinea isonul la drăcuieli şi blesteme. Soţul Păşticăi era cel mai paşnic om cu putinţă – nici numele nu i se ştia - de la Păştica am învăţat că dacă vrei să te faci cunoscut, trebuie să ai gură mare şi spurcată, nu ca insignifiantul ei soţ, slab ca un ţîr şi tăcut. Prima concluzie: contrastele se atrag!

Jana Mihăilescu, aşişderi, avea un bărbat, pîinea lui Dumnezeu, dar el şi cei doi băieţi au făcut puşcărie, nevinovaţi, zic eu. Jana, mai uşoară, avea doi băieţi, pe Neluţu şi pe Costel, pe care-i iubea în mod inegal, discriminatoriu, era mai puţin aprigă, dar tot ne drăcuia, ca la uşa cortului. Şi ne primea în curtea ei, ca prieteni ai copiilor ei.

Tinca era cea mai blîndă şi mai surîzătoare, cea mai mică ca gabarit. Era într-o veşnică ceartă cu Păştica şi cu Jana, împreună sau separat, dar unite împotriva noastră, cînd aveau de apărat florile din grădiniţa publică. Niciodată n-am ştiut cum se legau şi se dezlegau alianţele dintre cele trei grase. Tinca, mai bună la suflet, şi mai bogată, era „Banca” familiei mele, iar eu intermediarul. Împrumutam tot timpul bani de la tanti Tinca. Punea radioul să cînte pentru toată strada. Cînd era un Campionat Mondial de Fotbal, vreo Olimpiadă, făceam pace cu toate trei şi urla strada de vocea comentatorilor! Mulţi dintre noi, copiii, nu aveam radio acasă. Eu, de exemplu. Radioul Tincăi era şi radioul meu, pînă la apariţia Căminului Cultural.

Pe Doru (de la Elendor) Perieţeanu l-am considerat ca fiind primul meu prieten, mult timp socotit cel mai bun prieten. Avea casa la o casă distanţă de a mea, pe aceiaşi parte a străzii. Astăzi locuiesc acolo fiul lui şi nepotul de frate, fiul lui Gigel. Între casele noastre erau casele Şerbăneascăi, unde „unchiul Şerban” zăcea bolnav. De la Doru m-am învăţat să zic „unchiu” şi „tanti” la mai toţi vecinii noştri. Printre noi, copiii, au rămas în obişnuinţă „unchiul Victor” şi „tanti Florica”, părinţii lui Andrei, vărul său şi vecinii mei de vizavi. Unchiul Victor era frate cu tanti Traiana, locuitoare în Turnu Severin, căsătorită cu unchiul Sever (naşul lui Doru şi al fiului său); ambii veri cu tanti Viorica,mama lui Doru. Doru era cu un an mai mare decît mine şi avea un frate, Gigel, (cu 2 ani mai mare decît el şi cu 3 ani mai mare decît mine) şi o soră, Puşa (Puşu), cu 5 ani mai mare decît mine. Tatăl lui Doru se numea unchiul George şi a fost coleg de serviciu cu tatăl meu, la Întreprinderea „Aprozar”, cînd se lăsase de contabilitate la cîrciumari. Tatăl lui Doru l-a adus la „Aprozar” şi i-a fost şef. Prima mea jucărie de care îmi amintesc era o limuzină neagră, din acelea care există prin filmele lui Sergiu Nicolaescu, acelea cu Comisarul Moldovan ale lui Sergiu Nicolaescu, la modă. Mi-era frică să nu-mi strice Doru maşinuţa.

JURNAL (vis-dorinţă):

Am vrut să am o maşină adevărată, cum puţine treceau pe atunci pe strada mea pietruită şi plină de praf. O maşină numită „dorinţă”.

„Limuzina (din vis) înseamnă relaţia cu persoanele de care aveţi o anume admiraţie sau respect”. (acvaria)

Strada Împăratul Traian, numărul 184 – mult timp asta a fost adresa de pe casa mea - aveam mîndria că pe casa mea, reparată după cutremurul din 1940, Primăria Craiovei pusese o plăcuţă cu numele străzii. Pe casa mea strălucea un soare vopsit, sub care scria: „VOTAŢI SOARELE!”. Alegerile din 19 noiembrie 1946 m-au ţinut închis, la propriu, în casa Domnului Şerban, la Şerbăneasca, deoarece se închideau mai bine uşile la ei decît la mine acasă. Casele Şerbăneştilor erau tot două, faţă în faţă. În cea mare, cu scări înalte la intrare, locuiau Şerbăneasca şi unchiul Şerban, cu Michi şi Florentina, iar în cea mică, mult mai tîrziu, o îchiriase familiei Borş, la ordin: Borş, Borşoaica, Sandu şi Luiza.

Michi mi-a dăruit într-o iarnă o pereche de patine, din care foloseam doar una, de frică. Nici n-aveam pe unde patina, decît pe gheţuşul de prin rigole. Mai tîrziu, cînd deja citeam, mi-a dăruit şi o carte, o Biochimie, cu ilustraţii, scrisă de un savant sovietic. Am dăruit-o, la rîndul meu, Puşei Perieţeanu. Ei, ori îi făcea mai mare trebuinţă, ori mi-a fost drag să i-o dau.

Şi Sandu Borş, ca mai mare decît mine, auzind că am cărţi în pod, mi-a cerut să le citească. Cea mai mare parte mi le-a înapoiat, o parte nu. Cred că nu voi mai întîlni vreodată un cititor de cărţi mai înrăit decît acest Sandu. A citit toate „Crimele inchiziţiei”(fasciculele ce le aveam prin pod) şi (dintre cele din podul lui Doru), „Războaiele popoarelor” – cărţi interzise după alegeri.

De la Michi Şerban şi de la Sandu Borş am „moştenit” gustul cititului şi dragostea pentru cărţi. Michi a ajuns un biolog vestit: Prof. Dr. Doc. Mihai Şerban, membru corespondent al Academiei Române, specialist în tehnici de Biochimie şi Biologie moleculară (cu studii în fauna şi flora marină), absolvent al Colegiului „Carol I – Nicolae Bălcescu” (sper să nu mă înşel cu privire la persoana în cauză); iar Sandu Borş a murit foarte tînăr, la vîrsta de 20-25 de ani - mi se pare, de tuberculoză.

Doru m-a învăţat prima „prostie”.

- Vrei flori sărate.

- Vreau, zic eu.

- Atunci strînge bani.

- Păi cum?

- Buzunăreşte-l pe tatăl tău.

- Aşa o să fac.

Mi-am făcut rost de o cutie de tinichea cu papagali coloraţi, l-am buzunărit pe tata de mărunţiş, aşa cum mă învăţase Doru. Şi am umplut repede cutia, fără să bage de seamă nimeni. Într-o zi, la Şerbăneasca, femeile stăteau de taină. Eu, lîngă Maia şi Coana Angelica, cum învăţasem să-i zic mamei mele, luîndu-mă după Coana Luneasca, vecina de pe Domnul Tudor, din spatele casei. Mă podideşte un pîrţ puternic şi norocul îmi iese în cale cu „flori sărate”, floricele de porumb, popkorn. Toate femeile rîdeau, surprinse, iar eu plîngeam că vreau flori sărate. Coana Angelica, regina îngerilor:

- N-am bani, mamă, că ţi-aş lua…

- A eu!

- De unde, Savine? Iar ţi-a dat risipitorul de taică-tău!

- Stai să vezi… Numai oreşte omul …

Şi m-am dus şi mi-am adus cutia, doldora de bani. „Economistul” de mine a fost, din acel moment, profesor de „strîns bani” pentru toate cucoanele puse sub papuc. De atunci, mama mea a învăţat cum trebuie să drămuieşti banii. Îi pitula pe unde nimerea. De atunci, lecţia a învăţat-o pe viaţă. Se pare că, totuşi, am mîncat flori sărate, dar şi ceva bătaie. Ce mai „economist” eram!

Metoda am aplicat-o şi mai tîrziu, tot pentru cărţi.

Copilul se pricopseşte cu sexualitate chiar de la naştere. Prima iubire: o fată de 18 ani de la cîrciuma lui Geambaşu. Iubire reciprocă: mă ţinea în braţe,la…sîn. Vorba cîntecului: „Ce bine-i lîngă tine, de-ai şti cît e de bine…” A murit de tuberculoză.

Rahitismul şi scarlatina a lăsat urme: un gol în coşul pieptului, o hernie (mi se spunea Coiţă), miopie (mi se spunea Chiorul, Orbu’ sau Ochilă) , strabism şi canal lăcrimar înfundat. Aceste „dezavantaje” mi-a scăzut „randamentul la agăţat gagici”. Cîteva cauze care s-au numit „timiditate”, la care s-au adăugat virilitatea şi sărăcia. Mai aproape de adevăr este că eram conştient de aceste dezavantaje, deficienţe.

Prima întîlnire cu o fată (şi cu „sexul opus”), a fost la Magdalena: avea mai multe jucării decît mine, dintre care o minge de volei şi un cîntar mie mi-au plăcut cel mai mult. Floarea Magdalenei o fi ieşit la iveală, de vreme ce, mai tîrziu, la 5 ani, mă făcusem savant ginecolog, studiind păsărica Mioarei. Magdalena şi Mioara i-au urmat, probabil, Steluţei Chelu (sau în acelaşi timp), dar Steluţa era „sora mea”. Magdalena n-a ştiut ce studii făceam pe lîngă ea, numai dacă nu o fi băgat de seamă. (Recent am descoperit că o plăcea şi Andrei Dumitrescu, vărul lui Doru). Cercetarea Mioarei, la 5 ani, am făcut-o la vedere, în plină stradă şi în plină lumină, de faţă cu toată lumea, pe trotuarul „meu”.Mai ales că, datorită căldurii, vara, fetiţele nu purtau chiloţei. Dar atît de absorbit de cercetare eram, încît lumea din jur nici nu mai conta. Mioara era vecina de vizavi, de peste drum. Tatăl ei era tîmplar, de loc din Coşoveni. Nelu Chirea, fratele ei, a ajuns mare specialist în fizică nucleară, în Statele Unite. Curiozitatea străzii ne-a mutat pe cîmp, pe vechea vatră de şatră a ţiganilor de pe Dealul Pîrvulescu (astăzi, Piaţa Valea Roşie – numele derivă de la o argilă roşie din buza dealului).

Alte vecine, tot „trei graţi” şi ele, erau surorile Nicolăescu: Lelia, Jeni şi Doina – dar cu acestea m-am cunoscut mult mai tîrziu. Şi astăzi Lelia mă întîmpină cu „Sabinele”.

- Ce mai faci, Sabinele? (Ar trebui s-o alint Lelioară).

„Minunea blondă” care eram – păr de aur şi ochi albaştri – ajunsese vedetă printre maturi. Cineva (o femeie frumoasă) m-a întrebat dacă am sprîncene. Erau aşa de blonde, de aur, încît nu se puteau vedea. A trebuit să-mi vîr fruntea lată sub ochii ei să mă poată examina mai bine. Mai lipsea să mă sărute pe frunte: era brunetă. Familia Iulian mă hrănea cu lapte de pasăre, sora lui Traian Demetrescu, împreună cu Gambeta Popescu, cumnatul poetului, îmi dădeau limonadă roşie de trandafiri sau de zmeură, Naşa Boşculeasa, cu delicatese, Gîrlea cu sirop îndoit cu sifon, Mischie,brutarul, cu lipii şi plăcinte etc. Dar cel mai bine mă simţeam la Florin Vaibăr, „vărul”, de fapt unchiul, vărul mamei, fiind copilul lui unchiu Colă, cel de pe Domnul Tudor. Avea o soră, Leli(Lelia-Lelioara) şi un frate, Doraş, mult mai mari. Mă atrăgea la familia Vaibăr nu numai înrudirea, pe care Maia o cultiva în sufletul meu, ci şi grădina cu pomi fructiferi şi legume, dar mai ales teribilul scrînciob. Ca să mă dau în acest scrînciob, am plătit odată cu un desen: lui Florin i se cerea la şcoală şi eu, analfabetul, l-am rezolvat. Aşa mi-am descoperit şi talentul meu la desen, şi miopia forte! Dar desenul l-am învăţat de la Coana Angelica, încetul cu încetul: un măr, o pară…le desenam ca să am voie să le mănînc.

Ţuţu, fratele mamei, era tînăr utecist, pe vremea cînd Nicolae Ceauşescu era craiovean (în 1946). I se opuneau în politică alţi tineri, de la alte partide, partidele istorice. Am avut impresia că se mai şi băteau pentru ideile lor politice. Pe vremea aceia, din hainele lui Ţuţu mi s-au croit nişte pantalonaşi scurţi şi am făcut a doua poză din viaţa mea: „Omul în pantaloni scurţi” (ca în titlul unui film italian). Şi iarăşi un exemplar al fotografiei a ajuns la Rudari, la bunicii mei.

JURNAL (vis-închipuire)

N-ar fi fost exclus ca Ţuţu (cam de 19 ani, tînăr UTC-ist) să-l fi cunoscut atunci pe Nicolae Ceauşescu (de 28 de ani, fost secretar al UTC, căsătorit în 1945 cu Elena Petrescu - în 1946 avea o funcţie de răspundere în Dolj). Eu aveam 4 ani. Fotografia „cu pantaloni scurţi” am făcut-o la 5 ani. Dacă Ţuţu m-ar fi plimbat măcar o dată prin centru, pe la Prefectură, nu ar fi fost exclusă „ o întîlnire de gradul 3”: eu, Ţuţu şi Nicolae Ceauşescu. Sau în situaţia bolnav de scarlatină…

Cînd a abdicat Regele, Majestatea Sa, Mihai I, (la 30 decembrie 1947) sunt sigur că am plîns, pentru că îl ştiam din pozele de pe pereţi, din ziare şi din cărţi. L-am revăzut pe Majestatea Sa după întîmplările din 1989. Joaca mea cu Doru, cu maşinuţa de epocă (limuzina neagră), şi părerea de rău, cu lacrimi, pentru Regele forţat să abdice, sunt, poate, primele întîmplări de care mi-aduc aminte cu certitudine. Mai mi-aduc aminte că treceau oltence cu coşul de nuiele, găleata sau bidonul în creştetul capului, obicei de transport oltenesc – care se practică astăzi şi prin Africa; în găleată aveau brînză, în coş unt pe funze late ori iaurt, iar în bidoane lapte sau lapte bătut. Se striga „Iaurtgiul!” sau „Luaţi îngheţată!”, după felul mărfii. Oltenii, zarzavagii, putau coşuri pe cobiliţă, legume şi fructe. Apariţia „Aprozarului” i-au gonit prin sate.

Cel mai îndepărtat loc de Craiova mi se părea Palilula, un sat de lîngă Bucovăţ, spre Jiu. Mi se părea depărtarea-ndepărtată: „ – Tocmai la Palilula!” Acesta mi se pare un nume exotic.

Pe vremea aceia, analfabetul care eram,mă delectam cu pozele şi poeziile din „Bimbirică în lună” şi „Bimbirică aviator”. Mai tîrziu am avut un profesor care a fost poreclit „Bimbirică”. La 30 de ani mi s-a reproşat c-aş fi fost legionar încă de mic. Abia pe Internet am aflat şi de ce: cărţile erau scrise de Radu Gyr, un poet craiovean, simpatizant legionar. Probabil că taică-meu l-a cunoscut, datorită legăturilor lui cu cultura craioveană. Mai aveam pe lîngă „Citirile” cu poza Regelui Mihai, şi o carte de poezii cu textul tipărit în 5-6 culori (o culoare pe cîte două pagini întregi alăturate). Din această carte învăţasem toate versurile şi le urmăream cu degetul, dînd impresia că le citesc, rînd cu rînd şi vers cu vers. La 5 ani părea de necrezut, fără să fi studiat alfabetul. Din cartea aceia încă mai ştiu trei versuri, cu oarecare aproximaţie:

„Se făcuse lăcăraie

În chiloţi şi prin odaie:

Na,na, na, tişule, na!”

Era vorba, evident, de o fetiţă. Am căutat o asemenea carte, dar încă n-am mai găsit-o. Cred că era scrisă de Elena Farago.

O poveste pe care n-o mai ştiu se numea „Caprele lui Moş Savin”. N-o găsesc, pe moment, nici pe asta. Povestea cu ciobanul mincinos, oile şi lupul, am aflat (recent) că s-ar numi „Niţu mincinosul”. A minţit de două ori şi a treia oară a venit, într-adevăr, haita la oi

La 8 ianuarie 1949 s-a născut sora mea, Ionela. Părinţii mei sărbătoriseră în ajun un Ion, pe Domnul Ion Lunescu, tatăl Magdalenei, prilej pentru mine, probabil, s-o revăd pe Magdalena.

Dar au început şi „necazurile” mele: trebuia să o legăn pe noua mea surioară. Leagănul ei era o covată, o albie de spălat rufe.. Dar pentru mine, pus pe joacă, era o mare corvoadă. Jucîndu-mă cu Steluţa a doua, cu Magdalena şi Mioara, o uitasem, cred, pe cea mai iubită surioară, cea care, prin moartea ei, am fost salvat eu. Al doilea copil al familei Badea nu trebuia să moară! – aşa au hotărît medicii de la „Contagioşi”- cînd Maia, plîngea, de două ori îndurerată, la căpătîiul meu.

Craiova de atunci, pentru mine, se rezuma la mahalaua din jurul casei natale: vorba nevesti-mii – de la mine, a treia casă, se puneau porumbii şi mă lăudam că eram „băiat de oraş”. La doi paşi, era derdeluşul, de pe dealul lui Pîrvulescu, de unde se vedea cîmpia pînă în Valea Fetii. Străzile Crucea de Piatră (General Magheru), Oborului (Spaniei), Sărari (o parte se numeşte azi Henri Coandă), Poteraşi (Domnu’ Tudor - Tudor Vladimirescu), Sfiinţii Apostoli, Horia, Cloşca şi Crişan, Tîrgu de-afară(azi Parcul Trandafirilor, Puşkin) însemnau mahalaua mea „Crucea de Piatră”. Şi astăzi se mai păstrează crucea din beton, armată cu fier, lîngă „Căsoaie”, un complex de magazine. Ca ortodox ţineam de biserica Oota, la preotul Pîrşcoveanu. În centrul oraşului îmi plăcea Piaţa Centrală în patru trepte (unde s-a construit Teatrul Naţional „Marin Sorescu”), bodega lui Gambeta Popescu sau cîrciuma naşului, Boşca Ivanovici. Derdeluşul de pe Dealul lui Pîrvulescu şi Parcul Romanescu, pornind din Valea Fetii, erau atracţiile noatre, iarna şi vara.

Savin BADEA

5. POARTA PLAIULUI.

Primul drum la Rudari l-am făcut cu Moş Griguţă, cum îl alintam pe bunicul Grigore, tatăl tatălui. Am luat trenul din amărîta gară a Craiovei de Est, halta Jiul, trecînd prin: Podari, Sălcuţa, Dealul Robului, Segarcea, Portăreşti, Afumaţi şi haltele Siliştea Crucii şi Boureni; am oprit la Băileşti, oraşul viitorului Sucă. De haltele Cerat şi Urzica Mare nu-mi amintesc.
Dar cea mai frumoasă surpriză a fost drumul pe jos, de 18 Km, de la gara Băileşti la Rudari, trecînd prin Galicea Mare şi prin văioaga „La Găunoasa” , ocolind satul Domnu Tudor, aparţinător de comuna Rudari (împreună cu satul Corlate), pe o potecă prin porumbi, pînă la biserică, la primărie şi la şcoala satului.
De atunci ştiu că la Rudari există şi o „Ţigănie”, adică o ma’la (mahala) de rudari lingurari şi ţigani lăutari. Rudarii (cuvîntul „rudar” vine din bulgăreşte), lingurarii făceau linguri, albii (coveţi, copăi, postăvi), fuse şi furci pentru tors, furci pentru paie şi alte scule şi unelte confecţionate din lemn, printre care şi nelipsitele roţi ori războaie de ţesut. Aveau din belşug lemn în pădurea Rudarilor, lemn de stejar, dar şi plută din belşug pe Valea Baboiului, răchită sau salcie plîngătoare. Mai erau ţiganii-mineri (în sîrbeşte „rudar” ar fi miner), cei care exploatau cariera de lut (argilă) sau argilă albă (caolin) şi pietriş, într-o margine de deal, din care se făceau chirpici, adică nişte cărămizi de argilă amestecată cu paie, formatate şi arse. Apoi, ca în „Ţiganiada”, veneau ţiganii scripcari, lăutarii, care au făcut faima satului şi au umplut Filarmonica din Craiova cu mari „meseriaşi, urechişti şi notişti”, Bucureştii, şi tot „Alexandru cel Mişto”, cartierul lor din din Bănie.
Dar rudar mai înseamnă şi covor, scoarţă de perete. Acestea sunt din belşug prin sat. Fiind confecţionate în războaie de ţesut.
La Rudari au fost două izvoare de folclor: unul românesc şi altul rrom. Aici se joacă Hora de la Rudari şi tot aici s-a compus celebrul „Alunelul”, cîntec şi joc, melodia după care se execută acest dans popular (unele surse spun că s-a compus la Goicea):
„Alunelul,Alunelul, hai la joc,
Să ne fie, să ne fie cu noroc!”
La Rudari mi-am găsit repede doi prieteni, pe Riză şi pe Drăgostel: doi din neamul lui Bălă - Riză al lui Cilcă şi Drăgostel al lui Iedu. Nedespărţită de noi era Ana, sora lui Riză. Amîndoi verii primari, erau rude cu unchiul Mărin Bălă, cel sosit din prizonierat, de la Marea Azov.
Mărin al lui Cilcă a luat de nevastă pe Miţa a lui Grigore al lui Lupu, tanti-mea. Din dragostea lor s-a născut Dumitru (Mitică), prin 1949, ca şi Ionela. La nunta lor, vară-mea de la Bucureşti, Nina (Alexandrina), fata lui tanti Lenuţa (şi eu cu ea) cînta: „Naşe, naşe, n-ai cămaşă!”, naşa mirilor, tanti Florica din Arad, soţia unchiului Mitică.
Casa de la Rudari era ca şi un colţ de rai. În faţă, cizmăria lui unchiul Marin, o veritabilă „Poiană a lui Iocan”, cu o bibliotecă sătească, a „Întovărăşirii”, înfiinţate de unchiul Mărin, se lega printr-o cameră de dormit cu două paturi şi o masă, pardosită cu un fel de gresie cum e cafeaua cu lapte, un crem deschis, de „camera de la deal”, „camera a bună”, care mirosea a izmă, busuioc, pelin şi naftalină – un fel de cameră-muzeu, unde se păstra averea familiei: lada de zestre, grămada de fotografii, iile şi catrinţele, hainele de sărbătoare. Din camera de mijloc, „antreul”, se trecea într-un pridvoraş închis cu geamuri, prin care se ieşea în „bătătură”, adică în ogradă, în curte. Bătătura avea patru arii: grădiniţa cu flori, cu o puzderie de flori şi 2-3 stupi, o mică livadă de pruni, meri şi peri, puierniţa de gogoşi şi bătătura. Cea mai mare arie era bătătura, cea „bătută cu piciorul” zilnic, în care exista un nuc uriaş, pus de Domn’ Costică, lîngă nuc un pătul pentru cereale (grîu şi porumb), iar în fundul curţii, spre ai lui Păpălă, şira de paie şi privata turcească. O căsuţă mai mică era o îngrămădire de trei încăperi: ogeacul cu vatra de „ţăst”(ţest), cămăruţa războiului de ţesut, de foarte joasă înălţime, sub care era beciul, şi acest beci (pivniţă) cu butoaie de vin, avînd intrarea dinspre afară. Între cele două corpuri de casă mai era grădiniţa de duzi şi cînepă, cu puierniţa de gogoşi de mătase.
Taică-meu avea o vorbă: „Lui Mărin nu-i ajunge vinul „de la culesul de porumb pînă la tăiatul de coceni”!” Parcă-l văd pe Mitică învîrtindu-se în jurul căldării cu chisăliţă (de prune) şi, neavînd răbdare să se răcească fiertura, a căzut cu curul în chisăliţa fierbinte.
Un alt Mărin locuia peste drum: era frate cu Costică şi Ion, ai lui Dinuţu (poreclit Pache). Pe nevasta lui o chema Ogenica (Eugenia, probabil) şi avea o fată, pe Lucia. Mărin al lui Dinuţu era cioban, păştea oile satului. Cînd bea şi se îmbăta ăulea şi cînta din gură cîntece ciobăneşti. După ce termina de cîntat îl podidea plînsul. Să înţeleg că erau cîntece dragi sufletului lui sau devenise obişnuinţă să plîngă „ca la comandă”, din cauza zaibărului, vin negru, puterea ursului. A venit o dată şi Ţuţu s-o vadă pe Lucia. Nu s-a putut face „legătura”. Şi pentru acest „Nea Mărin” eram „Nepoate!”
La cizmăria lui Unchiu Mărin a lui Cilcă fusese, pe vremuri,o cîrciuma sau magazinul lui Moş Grigore. La reparat de încălţăminte, de la cizmă la opincă, prin cizmărie se perinda aproape tot satul, de la Poarta Plaiului pînă la biserică şi primărie şi chiar mai departe. Mă ştia tot satul: blond, cu ochi albaştri, al lui Lupu. Vrînd, nevrînd, am prins ceva ucenicie, pe furate, că de reparat ceva, totuşi, n-am reparat; niciodată.
Dintre bătrînii satului, îmi amintesc de Moş Gheorghe al lui Drugan, care împletea coşuri din nuiele şi făcea tîrne. Pe valea Baboiului creşteau multe sălcii plîngătoare (răchite), mai ales la Ciocănari, de unde se aprovizionau şi rudarii lingurari şi împletitorii de tîrne. Tîrnele foloseau în gospodărie la cărat şi mai ales, toamna, pentru porumb şi struguri.
Dintre vecinii de la Poarta Plaiului (la ieşirea în cîmp spre conacul lui Neciu) – îmi plăcea să-i zic Poarta Raiului, cînd se punea grîu sau ricin; cu timpul se făcuse Poarta Iadului, vremea cînd se foloseau îngrăşăminte chimice – dintre aceşti vecini i-am cunoscut pe toţi ai lui Cilcă, Bîtu Constandin, Costel - tatăl lui Riză, şi Nicu - fratele lui Costel şi fiul acestuia, Telică - vărul lui Riză; pe fetele lui Georgescu, Lenuţa şi Ţonţi (Ţoanca, aşa o alintam eu); pe Nicu Căcăşmea, al lui Ciuşcă, mare circar; pe Minaş; pe fraţii Dinuţu, Mărin (amintit deja) şi Costică , pe ai lui Păpălă, cu Mărgulina şi ai lui Farfara; mulţi altii. Dar toată viaţa mi-a fost ciudă că nu i-am ştiut pe toţi, după nume şi porecle, dar nici nu-i puteam şti. N-aveam cum. Pe Tabie şi pe Ududoi, pe Valea Baboiului, „La Livezi”, la Pădure şi la Ciocănari, pe la via lui Neciu şi pe la Via Noastră.
Cu Riză şi Drăgostel, tîrînd pe Ana şi pe Mitică după noi, plecam de la Riză, pe uliciara de lîngă vie, ne umpleam burţile cu prune, coapte-necoapte (ba mai mîncam şi cleiul găsit prin trunchiurile de pruni), mai dam o raită şi prin vie şi apoi coboram pe Tabie, pe cărăruie, spre Padină sau, direct peste cîmp, pînă sub deal, la „Livezi”.
Pe Padină, la Ududoi, cîntam de ne săreau boşogii. Padina şi Ududoiul erau un fel de albie adîncă de pîrîu, prin care curgea un firicel de apă (care se făcea ududoi cînd ploua cu găleata), tot ce se aduna din ploi de prin toate şanţurile care mărgineau drumurile satului. Aveam un cîntec preferat:
Fetele de la Pleniţă
Dau pizda pe lubeniţă.
Fetele de la Vîrtop
Dau pizda după potop.
Fetele de la Corlate
Dau pizda pe nemîncate.
Fetele din Calafat
Dau pizda şi pe căcat.
Fetele de la Rudari
Dau pizda pe lăutari!
Şi ne întreceam să inventăm „variaţiuni pe-o temă dată”.Aceste versuri sunau minunat pe Padină. Le zbieram, pur şi simplu.
Riză şi Drăgostel nu drăcuiau: ziceau „Fir-ar a mn’” (ca o abţinere). Eu drăcuiam în lege, la întrecere cu Miţa.
Pe „Livezi” păşteam vite sau jucam ţurca (o adusesem de la Craiova), ori băteam topca. Eram cel mai mare meşter la făcut topci, mare topcar, mingi făcute dintr-un ciorap, în care îndesam cîlţi din cînepă sau zdrenţe din rămăşiţe de la croitoria lu’ tanti Lenuţa a Catarinii din Ţigănie.
O frumoasă amintire am despre bunici: Bunica, Baba Ioana, îmi croia pe-o coderişcă un bici din cînepă împletită, care mai şi pocnea, cînd plesneam cu el aerul. Mi-l făcea vara să-l am pentru Pluguşor, iarna. Confecţonarea biciului se făcea întot dea una sub nucul lui Costică, într-un răgaz:fie torcea lînă, fie punea pe răşchitor, ori dădea la vîrtelniţă aţă de iţe pentru război. Ei îi ziceam tot Maia, de la Mamaia – Maia de la ţară. Era bunica din poveşti, aşa cum o descriu toţi scriitorii: mie îmi oprea tot felul de bunătăţi şi mai cuseamă pipota de la găina tăiată.

Savine, ia şi mănîncă. Ba un ficăcior, ba un măr, o pară, o gutuie, niscaiva prune. Cînd venea de la ai lui Caliu, venea doldora de pere zemoase, pere mălăieţe şi pere pădureţe. Îi făcea parte şi lui Mitică? Nu mai ştiu dacă…Dar mie îmi plăcea lubeniţa , pe care da un ciur de grîu sau o poală de ouă, cînd treceau vînzătorii de lubeniţă şi pepeni pe „şuşea”.
Însă nu era vacanţă să n-am biciul meu! Ca un făcut!: veţi vedea şi de ce , dacă vă înarmaţi cu multă răbdare. Bunicul, Moş Grigore, avea o albeaţă la un ochi, la ochiul drept, şi purta ceva negru şi rotund peste ochi, la fel ca piraţii din Caraibe. Cînd mîncam afară, sub dud, pînă se punea masa, el citea ziarul. Într-o zi, ne zice:

- Mă, americanii începură războiul.

- Cum aşa, taicule? Îl întreba Miţa. (Nu-i ziceam tanti Miţa, să mă omori).

- Taci tu, nu fi proastă!, o corecta Nea Mărin. Nu vezi că ţine ziarul de-andoaselea.

- Aşa e mă, zise şi Moş Griguţă, după ce aduse ziarul în poziţia a bună, de citit. Iote, al dracului de tractor! Şi io care credeam că e tanc şi începu Truman războiul! Nu vedea bine, săracul.
Dintre rudele lui taică-meu mi-aduc aminte de-ai lui Caliu, de mătuşa Catarina (Catrina) şi de tanti Lenuţa, fata ei. Mă duceam la aceştia să-i văd, să mănînc poame (la ai lu’ Caliu mîncam pere pergamute şi mere mari), la tanti Lenuţa a Catarinii, prune şi corcoduşe roşii şi galbene, într-o livadă înnecată în bălării. De lai lui Caliu mă întorceam şi cu o poală de ouă şi cu vreun pui de găină, mărişor, dar de la Catarina, cu purecii şi păduchii care invadaseră livada năpădită de buruieni.
Cel mai mult îmi plăcea să merg „la via noastră”, urmînd drumul de la Poarta Plaiului spre Pădurea Rudarilor, pînă la un punct, unde o cărare tăia direct prin porumb o ipotenuză imaginară, care dădea într-un drum perpendicular pe primul şi care drum ducea „La Ciocănari”, un pîlc de sălcii. Pe cărare întîlneam vrejuri de fasole (de făsui, cum se spune la olteni). La întoarcere urmam cele două catete, drumurile perpendiculare, trecînd pe la via lui Neciu. Via asta era „altoită”, doldora de struguri de masă şi ananas (tămîioasă). Via noatră, via lui Nea Mărin, avea numai zaibăr şi, pe ici, pe acolo, cîte un cuştean de tămîioasă sau ţîţa vacii. Ca şi lui Sucă, îmi plăcea să dorm în covercă, dar m-au speriat două noi poveşti:
Prima: mişunau prea mulţi şerpi de apă ori de casă (dar n-am văzut nici unul).
A doua: cică în coverca noastră dormea unul nebun. Dacă prindea pe altul, oricine ar fi fost, dormind acolo (ca, de exemplu, eu), îl ciocănea uşor cu o piatră la cap, întrebîndu-l:

- Ce cauţi tu la casa mea?… Ce cauţi tu la casa mea?…Ce cauţi tu… şi tot aşa.

Amintind de via lui Neciu, nu pot să uit de conacul lui Neciu. De pe „linia” noastră, din „ma’laua di la deal”, dincolo de ai lui Cilcă, de Telică şi Poarta Plaiului, pe drumul către Caraula şi Pleniţa, pe dreapta era „conacul lui Neciu”, o casă în cîmp.
Pe Neciu, un chiabur mic (un gospodar mai bun) l-am cunoscut la Craiova, în prelungirea Lipscanilor, pe strada România Muncitoare, avea o lipscănărie, mai ales stofe pentru haine. Un ins mic la stat, dar vesel nevoie mare, cu metru de croitorie pe după gît. A prins şi întrecerea socialistă între vînzătorii de textile.
Cele mai apropiate neamuri erau: Catarina cu Lenuţa ei, ai lui Caliu şi unchiul Sever.
Dintre alte neamuri, de-ai lu’ Lupu’, mi-aduc aminte de fraţii Ioniţă şi Tutălă. Dintre copiii lui Ioniţă mi-i amintesc pe Sever (cel omorît de tren) şi Costică. În dreptul casei lui Ioniţă şi Tutălă era o poieniţă unde se făcea, duminica, o horă a satului, cu nelipsita Horă de la Rudari.
Tutălă era o poreclă. Acest văr al tatălui era considerat nebun, dar mai degrabă era îndobitocit de neştiinţă; el păştea oile familiei pe Tabie, acea costişă din spatele viei lui Riză.
Îi făcea plăcere să-mi zică „nepoate!”

- Ce mai faci, nepoate? Ce mai e nou la Traiova?

- A venit Stroşnaider în Piaţa Mare.

- Zău, nepoate?

- Face ouă în tigaie pe sîrmă…la înălţime…cît casa!

- A!

- Este echilibrist – se ţine cu cobiliţa în echilibru pe sîrmă. O funie întinsă între doi pari.

Oile se strînseseră ciopor sub un salcîm. Sub vipie doar noi doi.

- Unchiule, hai mai la umbră.

- Bine, nepoate.

Şi scotea fluierul şi cînta ceva, ciobăneşte, nu semăna a melodie, nici doină nu era. Era „cîntecul” lui, cînta ce nemerea, cum îl ducea mintea. Era „muşteriu” Primăriei Galiciuica. Legenda lui Tutălă, unchiul meu, povestită şi răspovestită de taică-meu – de cîte ori am auzit-o, am uitat detaliile şi am rămas cu „esenţa” – începe cam aşa:

JURNAL (închipuire).

Într-o zi, se duce Tutălă la Galiciuica şi zice:

- Bună dimineaţa, Primăria Daliciuica, o vreau pe Uta de navastă!

- Pe cine, mă?

- Pe Uta, Măriuta voastră.

- A, pe Măriuca noastră…Bine, mă! Da’ eu ţi-oi fi naş.

- Aşa să fie, naşule.

Se face nunta, tămbălău mare. Taie Tutălă curcanul cel mai frumos şi-l frige. Îl ajută şi tot neamul lui Lupu, că, de, se căpătuieşte ăl nătăntol! Pun mînă de la mînă şi-i dau şi un butoi de zaibăr. Pun şi de-o mămăligă. Petrecerea este în toi, pe cînd Tutălă, în culmea fericirii, joacă de mama focului şi strigă:

- Hora-n Talafat!

- Aşa, bă! Hora-n Calafat! îl îndeamnă neamurile.

Dar Măria, mireasa, înţeleasă cu ibovnicul din Galiciuica, se duc la şira de paie. Din întîmplare, după horă, Tutălă dă peste ei:

- Ce faceţ’ aici, bă? îi întreabă mirele.

- Mă cac, Tutălă, ce să fac?

- Şi ăsta?

- E frate-miu vitreg, îmi ţine de urît.

Tutălă pleacă mulţumit de răspuns. Măria, văzînd peste ce tăntălău a dat, înşfacă ditamai curcanul şi ceaunul cu mămăligă şi fuga-fuga cu ibovnicul în toiul nunţii, taman la „Talafat”.

A doua zi de dimineaţă, luni:

- Bună dimineaţa, Primăria Daliciuica!

- Ce-i, fine? întreabă primarul.

- Mi-a fugit nevasta cu turtanu’. A luat şi mămăliga de pe foc…

- Şi? Şi?

- Să-mi dea turtanu’!

- Cunoscîndu-l, nu mi-am putut închipui dacă aşa s-a întîmplat ori altfel, dar mucaliţii din cele două sate s-au unit pentru snoava asta.

Dintre poveştile de după război mi s-a povestit una: Aurel al lui Costică al lui Dinuţu, cînd s-a rupt frontul, după 23 august 1984, omul fiind ostaş la datorie, s-a retras, totuşi, tocmai de la Ungheni, de frica prizonieratului la ruşi, ziua dormind prin păduri şi noaptea mergînd pe calea ferată… pînă a ajuns la Rudari. Aici şi-a făcut treaba, ca tot omul, de ,bărbat! Peste nouă luni s-a născut Lenuţa, fata cu codiţe.

JURNAL (vis-închipuire)

Naşterea Lenuţei mi-a dat prilejul să-mi închipui că nu a fost posibilă fără prezenţa mea; ori acest lucru nu era posibil decît în închipuirea mea: ea s-a născut la 27 mai 1945, iar eu am ajuns la Rudari, prima dată în primăvara lui 1947, doi ani mai tîrziu. Totuşi, visul ar fi fost posibil numai dacă aş fi fost în Rudari mai devreme, cu alt prilej de care nu-mi aduc aminte, dar şi atunci un copil de trei ani nu putea fi prezent la o…naştere.

Pe Lenuţa am cunoscut-o în pîlcul de fete de la Poarta Plaiului (Poarta Raiului), alături de fetele lui Georgescu, Lenuţa (a mare) şi Tonţi (a mică); şi multe altele: mă uitam ba la Ţoanca, ba la Lenuţa (a mică), a lui Aurel al lui Dinuţu. „Fetele de la Rudari, dau…aia…”

Pe marginea pătulului, spre „şuşea”, Miţa rînduise cuibare pentru găini, unde găinile fie făceau ouă, fie cloceau să scoată pui. Eu pîndeam cîte o găină să se ouă, îi furam oul cald şi cu un cui găuream oul, apoi îi beam conţinutul, să fac voce! Dar am ajuns un piţigăiat.

Cînd am apărut prima dată la Rudari, cred că am făcut destule năzbîtii. „Veni nebunul de la Craiova!” Cînd venea toamna şi se apropia plecarea acasă, mă apuca un dor nebun de ai mei de la Craiova, încît plîngeam ceasuri întregi, drăcuind în stînga şi-n dreapta, mai ales pe Miţa.

- Fii-a dracu’ tu, Miţo.

- Uite pe cine crescui? Ţin şarpele la sîn…Al dracu tu, Savine! Să fii al drrrrracului tu cu nemţoteii tăi, că frate-meu mi-e rudă! – asta era replica obişnuită a Miţei. Cu variaţiuni pe aceiaşi temă.

- Lăsaţi copilul în pace, nărojilor! (îl băga în oală şi pe Mărin). Nu vedeţi că vrea acasă? Îi e dor de părinţii lui – îmi lua apărarea, calm, Moş Griguţă.

Riză şi Drăgostel nu drăcuiau. Nici Ana şi Mitică. Numai eu, scăpat în libertate. Şi, neputînd să fluier cu două degete, ciobăneşte, ţipam subţiratic, chirăiam piţigăiat. Speriasem tot Rudarii cu năzdrăvăniile mele. Trăgeam cu praştia. Făceam rotocoale din argile galbenă, coapte în ţăst de bunica, muniţie pentru praştie. Trăgeam în porumbeii satului, în ciori.

La fiecare apariţie a mea la Rudari, auzeam pe Lenuţa lui Aurel al lui Dinuţu, de peste drum, ori pe Mărgulina lui Păpălă, din fundul curţii:

- Iar veni nebunu’ de la Craiova!

Întoarcerea la Craiova am făcut-o în carul cu boi al neamului Cilcă, mînat de unchiul Mărin. Treceam prin tot Rudarii, coteam pe la Domnu’ Tudor (denumit în onoarea lui Tudor Vladimirescu), coboram prin Găunoasa, prin Galicea Mare, Giubega, Perişor (comuna lui Henri Coandă), Pădurea Perişorului, trecînd pe la Fîntîna Hoţilor, Pădurea Radovanului şi coboram Dealul pe la Podari în Craiova, pe Calea Dunării, prin Romaneşti. Cînd coboram Dealul Podarilor era „Craiova văzută din car” ca de Marin Sorescu.

Ajuns la Craiova nu mai drăcuiam deloc şi mă făceam băiat cuminte, de frică să nu-mi taie limba popa.

ANEXE

CÎTEVA EVENIMENTE ISTORICE:

1937 - În Extremul Orient – Japonia este în război cu China; unii istorici consideră acest fapt începutul celui de-al Doilea Război Mondial.

11 martie 1938 – Trupele germane invadează şi ocupă Austria, apoi (în septembrie) şi regiunea Sudeţilor a Cehoslovaciei (Martie 1939 – Germania ocupă întreaga ţară, Cehoslovacia), iar Acordul de la Munchen l-a încurajat pe Hitler în tedndinţele lui expansioniste: Germania îşi asigură sprijinul Italiei.

23 august 1939 – URSS încheie cu Germania nazistă un pact de neagresiune (Pactul Molotov-Ribbentrop) prin al cărui protocol secret Europa de Est este împărţită în sferele de influenţă ale celor două puteri. (Despre acest pact eu am aflat aproape după o jumătate de secol).

1 septembrie 1939 – Începe Al Doilea Război Mondial dezlănţuit de Germania, prin atacarea Poloniei (înfrîntă în 26 zile). Germania invocă litigiul zonei oraşului Danzig.

3 septembrie 1939 – Marea Britanie şi Franţa au declarat război Germaniei, dar n-au întreprins acţiuni militare de anvergură, semnificative, fapt care i-a permis lui Hitler pregătirea campaniei din anul 1940. „Războiul ciudat”.

1940 – URSS forţează România să-i cedeze Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei, iar prin cîrdăşia lui Hitler cu Mussolini se rupe din România o parte din Transilvania (partea de nord).

August-octombrie 1940 – Bătălia Angliei – Anglia rămîne singură în faţa agresorului şi face faţă atacurilor aeriene germane, care trebuia să pregătească invazia insulei.

22 iunie 1941 – Un moment important în acest război: trupele germane (Wehrmacht) au atacat prin surprindere Uniunea Sovietică.

„Ostaşi români, vă ordon, trceţi Prutul!” General Ion Antonescu.

8 septembrie 1941 – 27 ianuarie 1944 – Asediul Leningradului – 29 de luni în total – Leningradul a fost încercuit şi asediat de Wehrmachtul German.

5 decembrie 1941 – Germanii se aflau deja la 22 km de Moscova, salvată de un contraatac reuşit al Armatei Roşii.

7 decembrie 1941 – În urma unui atac surpriză, îndreptat împotriva bazei americane de la Pearl Harbor (în arhipelagul Hawaii, bază navală şi aviatică a SUA), Japonia se alătură puterilor Axei în cel de-al Doilea Război; se provoacă intrarea SUA în război - aşa s-a constituit coaliţia antihitleristă.

21 august 1942 – 2 februarie 1943 – Bătălia de la Stalingrad. Cotitura războiului.

Pe frontul de Est au loc bătpliile de la Kursk şi Orel. Ofensiva armatei sovietice sileşte armatele germane şi române la o retragere precipitată – din cotul Donului şi din Caucazul de Nord.

1944 - Anul unor victorii hotărîtoare ale coaliţiei antifasciste: insurecţii naţionale din Paris şi din România (ambele, la 23 august 1944), Slovacia (august), Bulgaria (septembrie).

25 octombrie 1944 – Teritoriul României este complet eliberat, inclusiv Transilvania de Nord. 25 octombrie a devenit Ziua Armatei Române.

9-10 octombrie 1944, noaptea – Stalin şi Churchill se întîlnesc la Moscova, în Kremlin. Episodul biletului.

Aprilie 1945 – Se crează Organizaţia Naţiunilor Unite, cu care ţările învinse vor semna tratatele de pace.

30 aprilie 1945 – Hitler se sinucide.

6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946 – Guvernul dr. Petru Groza – forţe politice noi în opoziţie cu cele vechi.

9 martie 1945 – Instalarea acestui guvern a adus după sine recunoaşterea de către URSS (prin guvernul ei) a instaurării administraţiei româneşti în nordul Transilvaniei.

8 mai 1945 (9 mai 1945, în altă variantă) – Gemania, înfrîntă, capitulează fără condiţii în faţa forţelor Naţiunilor Unite.

România a ocupat locul al patrulea (în rîndul ţărilor cobeligerante, cele care au contribuit la înfrîngerea Germaniei) după URSS, SUA şi Marea Britanie (Anglia):

prin efectivele militare pe care le-au avut pe front;

prin forţele materiale şi umane, mobilizate pentru susţinerea războiului.

Dar „locul al patrulea” i-a fost „oferit” Franţei, prin opoziţia URSS.

5 iunie 1945 – Prin înţelegere, învingătorii, SUA, Marea Britanie; URSS şi Franţa, împart Germania în 4 zone de ocupaţie. La fel este împărţit şi Berlinul, capitala Germaniei, devastată de bombardamente şi lupte.

6 şi 8 august 1945 – SUA supune bombardamentelor atomice ( cu două bombe) oraşele Hiroshima şi Nagasaki;

14 august 1945 – Capitularea Japoniei.

26 august 1945 – Trupele americane debarcă în Japonia.

2 septembrie 1945 – Zdrobită, Japonia capitulează fără condiţii (se semnează actul de capitulare). Sfîrşitul războiului – data oficială a încheierii războiului mondial.

Războiul Rece (1946-1991) are origini în perioada 1917-1946. Este expresia luptei pentru hegemonie între cele două sisteme sociale opuse, cel capitalist şi cel comunist, dublat de o şocantă cursă a înarmărilor şi o serie de conflicte regionale, începînd cu Blocada Berlinului (1948-1949), cînd se crează un coridor aviatic între Berlinul Occidental şi RFG

1947 – După al Doilea război Mondial sistemul colonial se prăbuşeşte – imperiul Marii Britanii se destramă – încercînd să-şi salveze interesele, Marea Britanie reformează Commonwealth-ul (constituit în 1931).

30 decembrie 1947 – Proclamarea Republicii Populare Române, după abdicarea (forţată) a Regelui Mihai I.

1948 – Trecerea la dictatura partidului unic comunist şi naţionalizarea întreprinderilor în România.

7 septembrie 1949 – În condiţiile declanşării Războiului Rece, ca urmare a unificării zonelor de ocupaţie americană, engleză şi franceză, este proclamată Republica Federativă a Germaniei (RFG), cu capitala la Bonn.

7 octombrie 1949 – O lună mai tîrziu – în zona sovietică este proclamată Republica Democrată a Germaniei (RDG), cu capitala la Berlin (în partea estică a oraşului).

Între 1949 şi 1990 – poporul german trăieşte în două state separate, distincte, cvasiinamice. Berlinul, capitala Germaniei de Est, din 1945 pînă în 1990, este divizată în două părţi: partea Estică, sub administraţia URSS, devine capitala RDG (1949-1990), iar partea Vestică a constituit Berlinul Occidental (de Vest), sub administraţia comună a SUA, Marii Britanii şi Franţei. În noiembrie 1961 s-a construit Zidul Berlinului, delimitînd cele două părţi, pînă în noiembrie 1989 (28 de ani). La 9 noiembrie 1989 acesta a fost dărîmat de popor.

1949-1962 – Colectivizarea forţată a agriculturii în România.

1949-1989 – Dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăţi româneşti.


PERSONALITĂŢI IMPORTANTE:

1 - Iosif Visarionovici Djugaşvili - STALIN (1879-1953) - Soso, Tătucu;

2 -Adolf HITLER (1889-1945) - Furer (Călăuza) - sinucis;

3 - Benitto Amilcare Andrea MUSSOLINI (1883-19459) - Il Duce - împuşcat;

4 - Franclin Delano ROOSEVELT (1882-1945);

5 - Harry S. TRUMAN (1884-1973);

6 – Sir Winston Leonard Spencer CHURCHILL (1874-1965) - Cinicu';

7 - Charles DE GAULLE (1890-1970);

8 - Regele CAROL II - Carol CARAIMAN (1893-1953) - cancer;

9 - Ion ANTONESCU - Cîinele Roşu (1882-1946) - împuşcat;

10 - Regele MIHAI I - Mihăiţă (1921);

11 - Gheorghe GHEORGHIU-DEJ, născut Gheorghe GHEORGHIU - Ghiţă (1901-1965);

12 - Nicolae CEAUŞESCU - Nea Nicu, Ceaşcă (1918-1989) - împuşcat.


SCRIITORI DIN OLTENIA

Traian DEMETRESCU

Mihail DRUMEŞ- romancier.

Ştefan BOSSUN - romancier

Elena FARAGO - poetă, publicistă.

Paul CONSTANT - poet, publicist.

Eugen CONSTANT(1890 – 1975) - poet, prozator, dramaturg, publicist..

Savin CONSTANT (1902-1928, accidentul de cale ferată de la Recea).

Radu GYR - poet

Alexandru MACEDONSKI - poet.

Eugen Ionescu (1909 -1994) - dramaturg

Vasile GEORGESCU-PALEOLOG - brîncuşolog

Savin BADEA

Niciun comentariu: