Roman
Cap. 21
DUS-CU-PLUTA
4 aprilie 2008 - Reîntîlnirea cu Codruţa.
MOTO:
LUMINI ŞI UMBRE
Ai ochii negri, mincinoşi şi răi
Fîntînile cu ape moarte- ascund
Pupile negre licărind în fund,
Ce mă atrag spre-adînc ca ochii tăi.
Cînd vreau să plec, mă ţii în loc cu un cuvînt
Aşa se zbat copacii în furtună;
Ca pentru fugă crengile- şi adună,
Dar rădăcina- i leagă de pămînt.
De azi încolo n- am să- l mai iubesc…
Dar cînd îi văd privirile păgîne
Şi zîmbetul copilăresc,
Mă jur că n- am să-l mai iubesc- de mîine.
Pe zi ce trece- ţi semăn tot mai mult;
Aşa izvorul ce se- aruncă- n baltă,
Se- nvăluie cu mîlul laolaltă
Şi- n loc să- i spele apele verzui, îşi tulbură izvorul apa lui.
Mă iscodeşti ca pasărea de pradă,
Mă urmăreşti cu ochii reci şi răi,
Dar uiţi că dacă- s urme pe zăpadă,
Noroiul e lăsat de paşii tăi.
Mi- e faţa împietrită ca o mască
Şi- n ochi lumina- i gata să se stîngă
Chiar diamantului ca să sclipească
Îi trebuie o rază s- o răsfrîngă.
Iubirea ta nu creşte şi nu moare,
Ci totdeauna- i rece şi egală
E ca o floare artificială
Pe- o pajişte cu maci arzînd în soare.
Cînd voi pleca, mă vei uita uşor
Şi ştiu că nici nu s- ar putea altfel:
Abia o clipă valul călător
Păstrează chipul oglindit în el.
Am vrut în ciuda zîmbetelor tale,
Din ochii sterpi o lacrimă să storc
Şi am plecat să nu mă mai întorc,
Dar azi, din zori de zi îţi umblu- n cale.
Ce demon oare mi te- a scos în drum?!
De- ar vrea viaţa azi să mă dezlege
Şi raiul ei să mi- l ofere- acum
Tot iadul nostru dulce l- aş alege.
Azi mi- a venit cu ochii calzi şi buni
Şi nu l- am întrebat de unde vine
Pe floarea de pe marginea de drum
N- o- ntrebi de- i înflorită pentru tine.
Te văd mereu ca- n clipa de pe urmă;
Încremenit în capul scării
Cu zîmbetul uitat în colţul gurii
Şi- n ochi, tăişul crud al nepăsării.
Eşti rău. Dar cînd aud c- o spune altul
Mă uit în jos şi strîng din pumni şi tac.
Că numai eu în toată lumea asta
Am dreptul să te cert şi să te- mpac.
Eu am să plec cu sufletu- mpăcat
Că nu las nimănuia moştenire
Un suflet greu de ură şi iubire
Bănuitor şi trist şi- nfrigurat.
M- am resemnat; atît a fost să fie.
Mă uit cum cade soarele- n apus
Şi- aştept răspunsuri care n- or să vie
La întrebări pe care nu le- am pus.
Lumini şi umbre (2)
Ai ochii negri, mincinoşi şi răi...
Fîntînile cu ape moarte-ascund
Pupile negre licărind în fund,
Ce mă atrag spre-adînc - ca ochii tăi.
Cînd vreau să plec, mă ţii în loc cu un cuvînt.
Aşa se zbat copacii în furtună :
Ca pentru fugă crengile-şi adună -
Dar rădăcina-i leagă de pamînt.
De azi încolo n-am să-l mai iubesc,
Dar cînd îi văd privirile păgîne
Şi zîmbetul copilăresc,
Mă jur că n-am să-l mai iubesc - de mîine!
Pe zi ce trece-ţi seamăn tot mai mult:
Aşa, izvorul ce se-aruncă-n baltă
Se-nvăluie cu malul laolaltă,
Şi-n loc să-şi spele apele verzui -
Îşi tulbură izvorul apa lui.
Arar în ochii-mi dragostea surîde...
Şi buruiana plină de pripoane,
In ciuda stîncii goale şi aride,
Tot infloreşte, vara, cîte-o floare.
Vorbeşte-mi blaîd, mi-e inima bolnavă,
Iubirea m-a întîmpinat cu ură:
În loc sa-mi toarne cîte-o picatură,
Mi-a dat, intreagă, cupa-i cu otravă.
Cînd voi pleca mă vei uita uşor
Şi ştiu că nici nu s-ar putea altfel:
Abia o clipă valul călător
Păstrează chipul oglindit în el.
Mi-e faţa împietrită ca o mască
Şi-n ochi lumina-i gata să se stingă ...
Chiar diamantului, ca să sclipească,
Îi trebuie o rază s-o răsfrangă.
În clipa cea din urmă-a judecăţii,
Îşi vor primi zadarnică răsplată
Şi ochii tăi - că n-au ştiut să plîngă,
Şi ochii mei - că n-au rîs niciodată.
Nu-mi mai aduce flori de liliac,
Nici zambetele tale inflorite -
Că primavara noastră care-ncepe
E tristă ca o toamnă pe sfîrşite.
Pastrează-mi mîna ta intr-ale tale,
Să stam aşa, alături amîndoi...
Nu simţi ce singuri am rămas pe lume
De cînd iubirea nu mai e cu noi ?
Mă urmăreşti ca pasărea de pradă,
Mă iscodeşti cu ochii reci şi răi -
Şi uiţi că, dacă-s urme pe zăpadă,
Noroiul e lăsat de paşii tăi...
De cîtva timp, în fiecare seară
Mi-aduce somnul cîte-un vis ciudat
Şi-atît de trist, că nu mai ştiu anume
De l-am trăit, ori numai l-am visat...
Iubirea-ntîrziată se anină
De zîmbetele tale-nşelătoare,
Cum se anină florile-n grădină
De ultimele raze de la soare...
Azi mi-a venit cu ochii calzi şi buni,
Şi nu l-am întrebat de unde vine:
Pe floarea de pe marginea de drum
N-o-ntrebi de-i inflorită pentru tine.
Te vaăd mereu ca-n clipa de pe urmă:
Încremenit în capul scării,
Cu zîmbetul uitat în colţul gurii,
Şi-n ochi - tăişul crud al nepasarii...
Iubirea ta nu creşte şi nu moare,
Ci totdeauna-i rece şi egală:
E ca o floare artificială
Pe-o pajişte cu maci arzînd în soare...
Am vrut, în ciuda zîmbetelor tale,
Din ochii sterpi o lacrimă să storc
Şi am plecat, să nu mă mai intorc,
Dar azi din zori de zi îţi umblu-n cale !
Eşti rău. Dar cînd aud c-o spune altul,
Mă uit în jos şi strîng din pumni şi tac:
Că numai eu, în toată lumea asta,
Am dreptul să te cert şi să te-mpac !
Azi îmi vorbeşti de lună şi de stele,
Ţi-e glasul blînd şi ochii de ispită.
Dar porţi în suflet, veşnic, încolîită,
Samînţa aspră-a suferinţei mele.
Iubirea ta de-a pururi schimbatoare
Împrastie pe vînt otrava-i fină,
Ca nu-i albină numai pentru-o floare,
Nici floare pentru-o singură albină...
Ce demon, oare, mi te-a scos în drum ?
De-ar vrea viaţa azi să mă dezlege
Şi raiul ei să mi-l deschidă-acum,
Tot iadul nostru dulce l-aş alege !
Eu am să plec cu sufletul-mpacat
Ca nu las nimănuia moştenire
Un suflet greu de ură şi iubire,
Bănuitor şi trist şi-nfrigurat...
Am închinat iubirii trecatoare
Sclipiri de suflet şi scîntei de rime -
Însîngerate jerbe funerare
Pe un mormînt în care nu e nime.
M-am resemnat : atît a fost să fie.
Mă uit cum cade soarele-n apus
Şi-aştept răspunsuri - care n-or să vie,
La întrebări - pe care nu le-am pus.
101. CODRUŢA.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu