1. AI LU’ LUPU’
Sînt situaţii cînd cu bani puţini poţi cumpăra orice, chiar şi iubire. Da, cu bani puţini…
În Craiova, în vara anului 1938, exista pe Calea Bucureşti, colţ cu Bulevardul Carol, o cîrciumă care purta numele patronului său, Boşca, un sîrb burtos ca toţi cîrciumarii, roşu în obraji. Se putea bea un vin bun de Corcova sau un zăibărel de la Rudari. Era prin august, o zi toridă, dar musai o bere rece! De la gheaţă! Consoartei patronului, Sava Ivanovici, i se spunea, ca la mahala, Boşculeasa. Într-una din zilele călduroase ale acestui august, iată că vine în vizită la cumnată-sa, Şerbăneasca, alias Olimpiada, adică Olimpia Şerban, să bea o bere rece, de la gheaţă. Primul bărbat al Olimpiadei, fratele Savei, nu mai trăia, se prăpădise, dar deşi recăsătorită, rămăsese în bune relaţii cu soţii Ivanovici - cumnatele îşi făceau vizite reciproce, atît cît le permitea Soarta. Olimpia locuia în Calea Tîrgului, pe strada Împăratul Traian, din mahalaua Crucii de Piatră.
Îl serviră mai întîă pe Michi, băiatul Olimpiadei, cu o limonadă de trandafiri şi cu un şerbet de zmeură şi vanilie. Cumnatele se retrăseseră la o masă, într-un colţ al cîrciumii. Patroana îi făcu un semn discret lui Jean, băiatul de prăvălie:
- Adă-ne două beri la halbă, da’ reci! Şi rade-le spuma!
- Şi nişte seminţe de dovleac, Jane. Fă şi două cafele, te rog. Dar amare să fie.
Jean Ionică (Jan, ziceau unii) le aduse comanda. Boşculeasa îl întoarse iarăşi cu o nouă poruncă:
- Zi-i şi lui Costică să vină pînă la mine. Apoi, către Şerbăneasca: Vreau să-l însor. Ei, care Costică!…Costică Bădescu-Rudari, ziaristul!… Are aproape 34 de ani. Cît să mai burlăcească?
- Şi dacă nu-l însori tu, moare? Ori ce-i?
- Ai dumneata, ţaţă, nişte vecine…Cele trei graţii…
- Ce ţi-e, soro?
- Ce să fie? o îngînă
- Zii, că nu mai ţîu...Fac pe mine.
- Fă!
- Ţaţa Roza, Miţa şi Angelica! Ori nu vrei să-l însori cu ţaţa Roza, păcatele mele…Nu-ţi rîde de om… Olimpia rîse cu poftă de propria glumă.
- Nu cu Ţaţa-Mare. Rîde şi Boşculeasa, de se prăpădeşte. Bună snoava! Nu le-ar sta rău…
- Ori cu Miţa? Fii serioasă, Savo! Şi-a mai rîs unul de ea, şi-a rămas cu Ţuţu, ăla micu, copil din flori.
- Cu Angelica, îngeraşul ăla,
Costică se prezentă la porunca patroanei, zmucind scurt din umăr. E un holtei brunet, cu ochii negri-căprui, fălcos, înalt, puţin grăsuţ, pus la costum şi la cravată; pe caniculă, lepădase haina, neglijent, pe spătarul unui scaun. Ţaţa-Mare, Boşculeasa, i-l prezentă Ţaţei-Mici.
- Olimpie, iată-mi omul! E mîna-dreaptă a lui Boşca. De fapt, îl ştii tu bine: face şi desface totul, aici, la noi: ţine contabilitatea, ne aduce vin de la Corcova şi de prin Banat, din sud, de la Rudari, din nord, de la Drăgăşani, de peste tot. Ştie Oltenia ca-n
- Ce s-a întîmplat, Doamnă Ivanovici? întreabă Costică, mirat, nerăbdător.
- Vreau să te-nsor! De azi ţi-s naşă! Uite ce e, mă, Costică: cumnată-mea îţi dă o păsărică…
- Ce ţi-e, Savo? Ori eşti nebună? Holteiul o să creadă alte parascovenie…şi mai faci şi poezii, de pui omu’ în derută!
Sîrboaica izbucni iar într-un rîs cu leşin, închipuindu-şi ce era în mintea Şerbăneascăi.
- Stai, soro, să-mi duc vorba pînă la capăt… Ţi-a pus Dumnezeu mîna în cap, Costică! Fata e tînără, o să-ţi placă: e frumoasă şi e nemţoaică. Are ochi albaştri.
- Toate trele au ochii albaştri, ţaţă. A mică…parcă şi mai albaştri, mult mai albaştri, ţăţico!
- Taci, tu! Or fi mai spălăciţi, Doamne iartă-mă!…Acolo este o casă de femei: bunică, mamă şi nepoată. Ăla mic, nu mai contează. Jane, adă-i o halbă cu bere şi lui Costică: face naşă-sa cinste!
- Sărut-mîna, Coană Naşă! îşi intră în rol Costică, fericit, bănuind ce-l aşteaptă.
- Auzi, Domn’ Costică, zise Şerbăneasca, da’ să ştii să fii om gospodar! Că aşa vrea nemţoaica, a bătrînă. Şi să fii stîlpul casei...
Cine era Domnul Costică?
Am un act mai vechi, cu dublă semnificaţie. Iată-l:
„Primăria Comunei Rudari,
Judeţul Dolj.
CERTIFICAT
Noi, Constantin I. Baicon, primarul Comunei Rudari, din plasa Pleniţa, judeţul Dolj.- Certificăm că Domnului Constantin Grigorie S(iminică).I. Badea, din această comună, este de naţionalitate română şi de religie creştină ortodoxă, născut din părinţi români, atît susnumitul, cît şi părinţii săi, nefiind supus nici unei protecţiuni streine.
Pentru care, conform cererii ce ni s-a făcut cu petiţia înregistrată la nr. 44/936, i-am liberat prezentul certificat.-
Făcut azi, 11 Ianuarie 1936.
Primar, C.I. Baicon (veţi afla în ce grad de rudenie am ajuns cu primarul).
Secretar, Constantin Băcuţ.
(Înscris cu cerneală violetă. Stil caligrafic. Timbrat cu 16 lei, timbre fiscale cu efigia regelui Carol al II-lea, două roz de 5 lei, două albastre de 2 lei şi două tibre Aviaţia, maro, de 1 leu fiecare). Tatăl meu avea 32 de ani.
Constantin Badea, tatăl meu, s-a născut la 23 septembrie 1904, în comuna Rudari, plasa Pleniţa, judeţul Dolj. În sat avea porecla Costică al lu’ Lupu, Ziaristul şi, în consecinţă, îşi alesese două pseudonime: Cogrebad (CoGreBad, adică Constantin Grigore Badea) sau C. Bădescu-Rudari. Grigore este numele tatălui său, al bunicului meu . Bunică-mea, mama tatălui, era numită Baba Ioana, dar eu îi ziceam tot Maia, de la Mamaia sau „mama aia”, cum îi ziceam şi celeilalte bunici, de la Craiova, Miţa. Costică era cel mai mare dintre cei cinci copii ai lui Grigore, moş Griguţă, şi ai Ioanei. De aceia i se spunea fie Costică, fie Constandin, niciodată Costinel, fie, mai ales, cum se obişnuieşte, de regulă, la Rudari, ca primul născut să fie Nenea, fratele cel mare. Ceilalţi fraţi, descrescendo, se numeau Elena ( Lenuţa), Dumitru (Mitică), Maria (Miţa) şi Nicolae (Nicu). Lenuţa şi Nicolae au ajuns mari şi tari prin Bucureşti, iar Mitică la fel de mare şi tare la Braşov, după ce un timp a stat şi el în Bucureşti. Miţa a rămas în casa părintească, la fel ca şi Miţa cealălaltă, craioveanca. Mitică şi Nicolae au fost chelneri, amîndoi în Bucureşti. Auzisem cîndva de cîrciuma „La fraţii Badea” (în Bucureşti), între cele două războaie mondiale, dar nu sunt sigur că ar fi fost cea a unchilor mei. Tanti Lenuţa şi Miţa au rămas casnice.
Cea mai tare chestie, greu de crezut, este că Nicolae a plecat din Rudari la Bucureşti pe jos, urmînd şarpele de fier numit cale ferată, de la Băileşti pînă la Bucureşti, la Nenea Costică şi la Nenea Mitică, bucureşteni mai vechi. Cei trei fraţi au măritat-o pe Lenuţa în Bolintin, cu un Ion Nicolae, al doilea e numele de familie. Dar Nenea Costică a vrut s-o mărite şi pe Miţa tot în Bucureşti sau măcar în Craiova, dar n-a fost să fie! Miţa s-a măritat tot în Rudari – şi ţărancă a rămas toată viaţa ei. Cei cinci fraţi şi-au trăit viaţa care cum au putut: Mitică cu Florica din Arad la Braşov, Lenuţa cu Ion din Bolintin în Ferentari, Nicolae cu Lizeta din Sibiu şi din Răşinarii lui Octavian Goga în Dealul Mitropoliei şi Miţa cu Mărin Bălă al lui Cilcă în Rudari, pe uliţa principală, la Poarta Plaiului.
Moş Grigore, bunicu-meu, a fost mic negustor de ţară. Ţinea un local în camera de la vale, un fel de birt cu delicatese, smochine şi icre negre, vin zaibăr şi ţuică de comină. Zahăr, făină - tot ce trebuie. Avea doar o casă greu de ţinut, cu 7 guri de hrănit. Poate, cu străbunicii, 8, 9…cine ştie… De străbunicul meu nu am ştiut decît atît că a fost unul dintre ţăranii răsculaţi la 1907 (exact 101 ani) şi se pare că a primit un glonţ în burtă, atunci cînd s-a tras cu tunul în casele de prin Băileşti. De la acest Siminică Badea ni s-ar trage porecla de „ai lui Lupu”, în Rudari, căci acesta ar fi fost un om gras, cu ceafă groasă, care se-ntorcea cu totul, ca lupul, ca să privească îndărăt. Dar istoria Rudarilor ne vorbeşte astfel: „satul este atestat documentar în hrisovul din 28 ianuarie 1585 (7093) prin care Petru Cercel Voievod întăreşte Fraţilor Buzeşti, Pleniţa şi Siliştea Păstaia, în urma unei judecăţi, menţionîndu-se printre cei 12 boieri şi „Lupul din Rudari”...; rumînit în 19 mai 1608 (7116) de Preda Buzescu, mare ban al Craiovei, satul fusese vîndut în vremea lui Mihai Vodă Viteazul: „…şi iar să fie cinstitului şi vlastelinului şi primului sfetnic …jupan Preda, mare ban al domniei mele mai sus spus satul Rudariul tot , cu tot venitul şi cu tot hotarul şi cu toţi vecinii, pentru că acel sat mai sus spus au fost cnezi mai înainte. Apoi cînd a fost în zilele răposatului Mihail Vodă, ei, toţi moştenii satului, anume Vlaia şi Danciu şi Odahna şi Neagoe Norocel şi Lupul şi Lupandra şi Stănimir şi Peia… au venit toţi de-a lor bună voie la dregătorul Dmniei mele mai sus spus, de s-au vîndut cu toţi fraţii lor şi fiii lor să fie vecini cu 5000 aspri gata, şi le-a plătit dăjdiile şi birurile toate, de le-a dat aspri…” Se vorbeşte despre un boier, Lupul din Rudari şi de doi moşteni, Lupul şi Lupandra. Măi, să fie! De străbunica, nevasta lui al lui Lupu, nu ştiu nimic, nimic, nimic...
Grigorie l-a trimis pe Costică la liceul din Calafat, dar Nenea n-a făcut decît clasa a cincea, întrerupînd din cauza epidemiei de tifos exantematic. Ceilalţi fraţi n-au făcut mai mult decît clasele primare, dar s-au şlefuit bine la şcoala vieţii. Cu puţin pămînt, Moş Grigore n-a putut mai mult. Doar primul născut avea noroc, cît de cît, de puţină carte. După tifos, Costică n-a mai continuat şcoala şi a rămas toată viaţa lui autodidact. Toţi fraţii fuseseră tari la caligrafie, după cum m-am convins de asta prin corespondenţa mea cu ei. După primul război mondial, pe la 18 ani, Costică ajunse mare învăţător suplinitor în satul Lînga, comuna Gherceşti, lîngă Craiova, unde făcu ce făcu, să se pricopsească, şi să se aleagă cu un plod, sora mea vitregă, mai mare cu cîteva zile decît mama, Angelica. Pe fetiţă, tot Elena o chema (Leana, Lenuţa), n-a recunoscut-o niciodată, cît a trăit, şi el şi ea, motivînd că n-a fost singurul iubit al lîngeancăi şi că nu ştie să fi fost singurul autor… dar acum cred… cred, nu am certitudinea, că a vrut să fie liber de orice obligaţie, liber ca pasărea cerului. Cînd l-am întrebat despre această soră, mi-a răspuns că a murit de mult. Moş Griguţă i-o fi tras o mamă de bătaie, probabil, dar mai mult ca sigur, şi tot degeaba: nu şi nu, n-a făcut el copilul din flori. Cică, de!, pe tatăl copilului, uneori, nici mama nu-l ştie, dar viceversa… Moşul l-o fi lăsat snopit din bătăi, cînd a văzut că n-are cum s-o scoată la capăt. De această soră am aflat din poveştile tanti-mi Lenuţa, sora-sa, bucureşteanca (eu n-am cunoscut-o niciodată pe acea Lenuţă, sora mea). Nici la moartea lui Moş Costică al lui Dinuţu, întrebîndu-l, de chestie, n-a recunoscut, chiar dacă am sperat că „omul beat spune adevărul”, in vino veritas.
(" - A fost mai mare şi decît maică-ta. A murit de mult. Fie-i ţărîna uşoară!" Atît.)
Ca să scape de toţi, Costică a fugit la Bucureşti şi s-a făcut ziarist, pe lîngă corifeii momentului. Cine a citit „Viaţa ca o pradă” a lui Marin Preda, sau în mai multe pasaje din „Delirul”, va înţelege ce fel de ziarist ar fi putut să fie şi tatăl meu şi exemple din astea sunt cu snopul şi azi. Mi-a povestit că a fost vecin de bloc şi prieten, amîndoi chiriaşi, cu Eugen Ionescu (Ionesco), marele dramaturg de mai tîrziu, parizianul. L-ar fi cunoscut şi pe Panait Istrati, pe vremea cînd era prin Bucureşti, deja celebru. Cu scriitorul proletar Alexandru Sahia a avut o mică dispută în legătură cu singurul lui ziar la care era patron, ziarul „Şomerul”, ziar ieftin, care publica numai anunţuri cu cereri şi oferte de muncă, servit şomerilor dis de dimineaţa, pe nemîncate, drept pentru care a fost etichetat „exploatator al clasei muncitoare”. Cu Majestatea Sa, Regele Carol al II-lea, dictatorul, a dat mîna la Palatul Regal în calitate de ziarist bucureştean acreditat. Din toate astea am o singură certitudine: am văzut un editorial sub semnătura lui - C. Bădescu-Rudari - într-un ziar de epocă, parcă „Universul”, un articol despre poeta craioveană Elena Farago, pe atunci şi directoarea Bibliotecii Aman. Printre craioveni, a cunoscut mulţi scriitori şi oameni de seamă. Ştiu despre Elena Farago, Mihail Drumeş, fraţii Constant (Eugen, Paul şi Savin) – ultimul i-a inspirat numele meu, aşa îmi place să cred, dar numele mi se trage de la Sava Boşculeasa - Ştefan Bossun, Mihail Lungianu … şi mulţi alţii. Cînd am ajuns la şcoală, am dat prin pod peste multe manuscrise de-ale lui şi peste multe cărţi de-ale prietenilor lui, scriitorii. Numai de un singur manuscris, „Excelsior”, un caiet de 200 de file, scris foarte caligrafic, cu cerneală violetă, îmi pare rău, nespus de rău, de acel caiet frumos, cu ceva filozofie - îmi pare foarte rău, extrem de rău, că s-a pierdut. Nu, nu este vorba de „Excelsior” al lui Macedonski, nu erau versuri, ci proză.
Constantin BADEA, tatăl meu, şi-a făcut stagiul militar de la 1 februarie 1926 pînă la 4 noiembrie 1927 şi cinci concentrări la Regimentul 1 Dolj, pe strada Amaradiei din Craiova, cu întreruperi:
- 6 septembrie 1939 – 8 noiembrie 1941;
- 8 iunie 1942 – 6 octombrie 1942;
- 1 mai 1943 – 4 august 1943;
- 1 februarie 1944 – 9 mai 1944;
- 15 octombrie 1944 – 7 decembrie 1944.
(Datele au fost extrase din registrul control al C.F. Dolj, contingentul 1926, crt. 4220; de la UM 02405 Rîmnicu-Sărat; adeverinţa 22323 din 13 septembrie 1968). Concentrările din timpul războiului le-a făcut în Craiova, la Regimentul 1 Dolj, de pe Amaradiei – „Cele Trei Graţii” i-au fost îngeri salvatori, pentru că era cap de familie la o casă grea, cu multe suflete.
Dacă unii au norocul să mai şi scape de război, alţii nu-l au: este bine să-mi amintesc, aici, despre cîţiva rudăreni de la Poarta Plaiului, care au făcut, totuşi, războiul – al Doilea Război Mondial.
Aurel ŞANDRU, din Rudari, al doilea tată al meu, povesteşte (de fapt, mi-a dictat, imperativ, cele scrise mai jos; să fie sigur că „istoria lui” nu va fi „retuşată”):
„ – Am făcut armata pe timpul războiului (al II-lea mondial) din 3 martie 1943 pînă la 27 noiembrie 1946. Pe livretul militar scrie că pe 9 mai 1945 am fost lăsat la vatră, dar adevărul este altul. Ai să vezi de ce. Am fost recrutat la Regimentul 26 artilerie călăreaţă Slatina, cum am spus, la 3 martie 1943: am făcut 3 luni de instrucţie – apoi s-a stat la regiment pînă în vara lui 1944, cînd s-a plecat pe front. În vara anului 1943 am avut 40 zile de permisie pentru munci agricole, la Rudari. Arma mea? Artileria călăreaţă: eram comandant de tun, calibrul 75 mm; eram 6+1 servanţi, cu 6 cai la un tun şi 3 conductori de cai; cu 3 căruţe pentru muniţii (fă socoteala: cu cîte un căruţaş şi 2 cai la o căruţă. Pentru un atac prin surprindere pe tun se găseau deja proiectile. Artileria călăreaţă se mai numea şi artileria uşoară, spre deosebire de artileria grea, care era motorizată, mecanizată. În vara lui 1944: s-a mers pe front: de la Slatina la Turnu Măgurele pe jos; de la Turnu Măgurele la Galaţi, pe Dunăre, cu şlepul; Galaţi-Iaşi, se mergea noaptea cu materialele, pe jos, iar ziua se staţiona în cantonamente (la Iaşi, comuna Mînzăteşti (la est de Iaşi – „în dreapta Iaşilor” – pe lîngă Prut, la podul de la Ungheni, la 14 Km. de Iaşi; apoi cantonaţi la Cristeşti, la conacul lui Sturdza. Probabil, sîmbătă, 19 august 1944 sau miercuri, 23 august 1944, capul de pod Iaşi cade, cum se zice „s-a rupt frontul”. De la Tomeşti, înapoi la şoseaua Cetatea Albă- Podul Ilioaei, detaşamentul s-a retras cu toată divizia în Valea Lupoaicăi, (pe hartă este trecut Valea Lupului), unde s-a înoptat ( a venit aviaţia anglo-americană şi sa bombardat divizia – am fost fugăriţi, „pe cont propriu") (Situaţia redată şi în „Adevărul despre Mareşalul Antonescu, vol. III, pag. 96). Tunurile au rămas pe cîmp – retragere în debandadă – care cum a putut. Ne-au prins ruşii, ne-au luat caii de la tunuri şi de la căruţe şi cizmele din picioare, dîndu-ne altele rupte. („Iată o mostră de „delir”, zic eu, cu oastea în degringoladă! Dar „delirul” este războiul ca război!”) Asta cînd s-a făcut actul/pactul de la 23 august 1944. Am mers pe jos , ghidaţi de calea ferată, pînă la Bucureşti, în 14-16 zile şi nopţi (pînă la 6-8 septembrie 1944). Am stat la Rudari, acasă, 10 zile (cam pînă-n 15 septembrie). Regimentul 26 artilerie călăreaţă a fost dat dispărut. Am fost comandant de tun la Iaşi şi în Cehoslovacia. M-am prezentat iar la Slatina, la regiment, ca furier la biroul mobilizării 3 luni (septembrie-noiembrie 1944), căci aveam 7 clase elementare. S-a format un detaşament de ostaşi din regimentele 21 şi 26 artilerie călăreaţă şi am fost trimişi pe front în Cehoslovacia, cam prin decembrie 1944 sau ianuarie 1945, cu armata a IV-a română, în divizia a 11-a, prin Ungaria, la tisalog. În Cehoslovacia am luptat din decembrie 1944 pînă la 9…12 mai 1945, încadrat în baterii, bun comandant de tun, pînă la terminarea războiului. În Banska-Bystrica: „am dormit pe crengi de brad”. Costel al lu’ Cilcă, fatele lui Nea Mărin Bălă, era căruţaş şi dormea în căruţă: dimineaţa s-a trezit „învelit” în zăpadă – în noaptea aia ninsese. Cum să nu aibă reumatism acum?! Unii au ajuns pînă la 25 Km. de Viena, dar i-au gonit ruşii înapoi. Întoarcerea din Cehoslovacia în ţară s-a făcut pe jos, pe picioare, în 3 luni: de la 12 mai pînă prin august (1945). La Urlaţi, judeţul Prahova, unde trebuia să ajungem, nu am găsit regimentul şi primăria ne-a trimis la Tîrgu Secuiesc, în judeţul Trei Scaune. Iarăşi am fost furier la Serviciul armăturii (pînă la 14 octombrie 1946). La Slatina s-a format Regimentul 21 artileruie (număr nou) şi s-a contopit cu regimentul 1 artilerie călăreaţă Timişoara şi am mers Timişoara tot regimentul, cu trenul, 14 zile. Am mai stat o săptămînă (sau poate chiar mai mult în Timişoara şi apoi am fost lăsat la vatră, la 27 noiembrie 1946. NOTA BENE: Contingentul ‚44 (1944, luaţi în 1943 – încorporarea se făcea la 21 de ani) a forst în război. Contingentul ‚45, fiind slab instruit – aproape neinstruit! – că n-a avut cînd! – în luptele cu nemţii „au murit ca muştele” şi a rămas contingentul ‚44, în locul contingentului ‚45 să instruiască pe cei care urmau să facă armata.” Cît a stat acasă, 10 zile, Aurel s-a iubit cu Victoria (Vica) şi peste 9 luni s-a născut Emilia (Lenuţa, Nina).
PACHE, după poreclă, unchiul lui Aurel şi fratele lui Costică şi al lui Ion Şandru, ai lu’ Dinuţu; pe numele adevărat, Mărin ŞANDRU, are şi el povestea lui de război: Naş îi era un colonel. A dezertat, îndrăgostit de o rusoaică şi s-a însurat a doua oară, bigamul.. S-a împuşcat în mînă, printr-un codru de pîine. Acasă a ajuns ştirea că ar fi murit şi în sat ai lui i-au făcut o înmormîntare în lipsă, cu haine goale în coşciug. Apoi şi-a găsit detaşamentul şi a arătat că este rănit. L-au trimis la spital la Timişoara. După „îmnmormîntarea” lui, Mărin a trimis de la spital, o fotografie, ca rănit, dar poza cu o sticlă de bere în mînă! (Relatarea aparţine nepotului lui, Aurel.)
Marin BĂLĂ, bărbatul Miţei, era numit la ruşi Mişa BELĂ. A făcut războiul numai la Răsărit din 1939 pînă în 1946. A comandat tunul numărul 1, ca sergent. De la 1 noiembrie 1943 pînă la 1 noiembrie 1946 (exact 3 ani) a fost în prizonierat la ruşi, la Marea de Azov, în Kuban. Ruşii l-au „uns” nacialnic” (şef) peste prizonieri. Cu ruşii beau alcool etilic, cu cana, direct de la robinetul cisternei de cale ferată. A venit acasă cu două mantale militare („mantăi”, zicea el). (Ce mi-a povestit socrul Aurel, mi-a confirmat şi unchiul Mărin, la 5 aprilie 1992).
Naşul meu, Constantin (Sandu) BUGARU, cînd făcea armata, după război, s-a făcut şofer: în această situaţie, a accidentat maşina Ambasadei Sovietice, tocmai pe Calea Victoriei, în Bucureşti. A făcut puţină puşcărie, căci s-au grăbit generalii Armatei Române să-l scape!
Cînd făceam o electrocardiogramă la Policlinica de pe strada Caracăl, un pacient, ca şi mine, mi-a povestit următoarele: „ - Am făcut armata aproape 6 ani: în răsărit, am ajuns pînă la Stalingrad, iar în apus, pînă la 25 km. de Viena. Pe ruşi i-a ajutat şi Dumnezeu: în stepă, pe lîngă Stalingrad, şobolanii au ros cablurile electrice de la motoarele tancurilor, producîndu-le întîrzieri în repunerea lor în funcţiune.”
Savin BADEA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu