003. STELUŢELE

3. STELUŢELE

Iar eu m-am născut prea devreme: la propriu şi la figurat. M-am grăbit: m-am născut la 7 luni, prematur. M-am născut într-o societate omenească imatură, în care boala cea mai grea este prostia, răutatea şi războiul. O mînă de carne vie, 1300 grame, copil rahitic.. Am fost ţinut în sticle cu apă caldă, un incubator improvizat, şi numai Cele Trei Graţii şi mila lui Dumnezeu m-au salvat. Baba Roza, ca un căpitan de vapor, hotăra ce şi cum şi numai perseverenţa ei a făcut minuni. Maia lucra la patron, la moară, la Barbu Drugă, şi nu prea avea timp. Mama, Angelica, la 20 de ani, tot necoaptă, ca în toată viaţa ei. M-am născut Duminica, zi norocoasă, la 15 Martie 1942, în toiul celui de-al Doilea Război Mondial, înainte de marea cotitură de la Stalingrad, apogeul războiului... Azi consider că epoca pe care am traversat-o nu mi-a fost prielnică în toată viaţa, epoca m-a subjugat; dacă m-aş fi născut mai tîrziu, într-un „viitor mai bun”, poate mi-ar fi dat alte perspective, altă soartă – este cum ai scrie Istoria cu DACĂ...

Cînd se naşte un copil, un pui de om, medicul îl poate lua într-o mînă şi îl arătă victorios părinţilor, cu neascunsă bucurie, fapt că şi-a terminat cu bine treaba: „Iată omul!” „Ecce homo!” „Iată omul!” Aşa a zis Pilat din Pont cînd l-a arătat pe Iisus mulţimii, după IOAN, 10.5. Explicaţia biblică. Eu am trăit de două ori mai mult decît Mîntuitorul şi mai sper încă „la mulţi ani!”, pînă la „răstignire” şi la „Judecata de Acum”. „- Iată omul!”, vă zic Domniilor voastre, aşezîndu-mi viaţa în filele acestei cărţi, ca pe o fleică destinată abecedarului urşilor. Dacă nu veţi pricepe nimic, nu mai este vina mea. Medicul care m-a adus pe lume ar mai fi zis: „Iată omul ! Un pumn de carne vie, abia 1,3 Kg. Un avorton. Oare ce s-o alege de el? Ce n-aş da să ştiu…”

Mă născusem prea devreme, vai de viaţa mea! Mi-aş fi dorit alte veacuri, mai prospere, cu oameni mai puţin răi şi mult mai inteligenţi, cum se găsesc acum cu duiumul, mai peste tot. Cel care citeşte rîndurile de faţă nu-i nici rău, nici prost – plec de la „prezumpţia de nevinovăţie”. Aşa m-am născut şi eu, foarte pur: nici rău, nici prost. Pe urmă, societatea m-a mai schimbat. Un rău şi-un prost. La sfîrşitul lecturii cărţii să-mi spună cititorul dacă am avut dreptate sau nu; sper că între timp, de la prima pînă la ultima filă, să nu-l fi molipsit eu cu prostia şi răutatea mea.

Iată de ce trebuie să povestesc acum nimicuri din viaţa mea, cel mai frumos roman, la care sînt coautori Dumnezeu, Mintea şi Norocul, şi toţi cei pe care i-am cunoscut, sau poate nu, contemporanii mei, marea lor majoritate.”Viaţa bate filmul”, zic unii. „Viaţa bate cîmpii”, zic eu. („Divertis”-ii, iarăşi zic, a preluat ideea – s-ar spune că acum eu i-aş fi plagiat pe ei – „care pe care?” – coincidenţă sau nu – criminaliştii spun că „două coincidenţe sînt deja prea multe”! Ştiu şi cine este „vinovatul”, şi cine le-a dat ideea: „oamenii cu ochi albaştri”, mai vechi sau mai noi.

Copilul altuia să fi fost, dintre potenţialii taţi, aleşi la întîmplare din tot „delirul Istoriei”, cel de-al doilea război mondial – la întîmplare, zic – Hitler, Stalin, Ion Antonescu, Regele Mihai, Gheorghiu-Dej sau Nicolae Ceauşescu - ca să dau doar cîteva nume din 10, şi nu aş fi pătimit atît din partea semenilor, numai şi numai din cîteva motive: avînd 1,3 Kg la naştere, miopie, cîteva versuri incriminate, nişte idei năzdrăvane, limbaj, curaj şi teamă, în acelaşi timp… dacă vi le înşir pe toate, vă divulg tot romanul încă de la început, total şi interactiv.” Prietenii ştiu ei…” Sau e un secret pe care îl ştie toată lumea şi numai eu nu-l ştiu? „Aproape tot din ce e omenesc nu mi-e străin”, se spune… Sunt ca un „pendul uman” (dintr-un alt roman) oscilînd între bine şi rău. Numai „de bine”, aş vrea pe mormîntul meu scris… Nu m-aţi lăsat să iubesc pe cine mi-a plăcut (şi-au fost multe fetele acelea!), dar, totuşi, m-am ales cu un premiu: iubirea ta, draga mea, „cea demnă de iubire!”( traducerea din greceşte, găsită în „Istoria prostiei omeneşti”) şi cea mai inteligentă. Şi cu prietenia tuturor. Sper s-o merit pînă la moarte şi după…Nu trăim de două ori, dar murim o singură dată. Oare?

Mulţumesc tuturor pentru sprijinul lor şi pentru contribuţia fiecăruia. Mai ales lui Bill Gates, care m-a încurajat fără să ştie, scriind că „Înainte de a face un lucru perfect, realizează ceva perfectibil.” Îmi rezerv dreptul să îmi perfecţionez viaţa şi… romanul.

Mă simt legat, din copilărie, de Mareşalul Ion Antonescu şi de Majestatea Sa Regele Mihai, apoi, în tinereţe, de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi, la maturitate, de Nicolae Ceauşescu - cei care au condus România aproape o jumătate de secol din viaţa mea. Ceilalţi conducători ai României fac parte dintr-o „a doua viaţă”, aceiaşi poveste.

Cei născuţi Duminica sunt oameni foarte norocoşi. Ca în Fraţii Grimm: „Hans (cel norocos) ridică piatra (cu care se pricopsise, în locul unui bulgăre de aur, mare cît capul lui, primit drept răsplată pentru că l-a slujit cu credinţă şi cu cinste pe patron) şi, cu inima săltînd de bucurie, plecă mai departe; ochii îi străluceau fericiţi. „Cred că m-am născut într-o zodie norocoasă, tot ce-mi doresc obţin, ca un copil născut dumineca.”” Dar zodia…e zodia Peştilor, o lupta a contrariilor, mi-a priit doar ca noroc, dar m-a muncit ca pe hoţii de cai! Dante scria în „Divina Comedie” că Norocul este Primul Ministru al lui Dumnezeu. Iar Ion Luca Caragiale avea o vorbă: „Norocu-i puţin şi lumea e multă!”

JURNAL DE „VISE” (vis-imaginaţie): NOTĂ: Prin „vise” eu înţeleg, în acest roman, fie visul-vis, fie visul-dorinţă, fie visul-exerciţiu de imaginaţie – altă „invenţie” prin care pot comenta şi analiza cu curaj enigmele vieţii mele...

Un prim exemplu: Transcriu o snoavă din lumea şahului: „CONIACUL ŞI CEI 1000 DE DOLARI”. „Două celebrităţi din lumea şahului, Lasker şi Maroczey, s-au confruntat într-o partidă unică în istoria acestui joc. Fiind invitaţi la un prînz de către un bogătaş german, mare admirator al şahului, gazda i-a invitat în bibliotecă la o partidă amicală, oferind cîştigătorului 1000 dolari. Aici totul era pregătit pentru joc: o tablă de şah de dimensiuni importante, cu „figuri” de mărimi corespunzătoare. Adică, în locul pieselor obişnuite, pe tablă se aflau figuri din sticlă umplute cu diverse băuturi. Pionii conţineau lichior, iar damele erau pline cu cîte ½ litru de coniac. Regula era simplă: cel care captura o piesă avea obligaţia să-i bea conţinutul. Lasker a jucat cu albele, iar Maroczey cu negrele. Partida s-a desfăşurat astfel: 1. e4-e5 şi 2. Dh5-Cc6. Aceasta aştepta Lasker. Răspunsul lui a fost: 3. D:f7+ !! Negrul a fost obligat să ia dama… Se spune că după ce Maroczey s-a străduit să înghită cu noduri (şi ofuri) acea jumătate de litru de coniac , aproape că nu mai ştia pe unde se află. Aşa că Lasker, după ce şi-a încasat dolăraşii, l-a condus acasă pe prietenul său, care era obosit…turtă!” (C. Dimcea, în „Agricultura României”, anul II, nr. 4-5, 11-17 februarie 1991 – pag.16).

Şi iată alt exerciţiu de imaginaţie: în locul lui Lasker imaginaţi-vă pe Însuşi Dumnezeu, iar în locul lui Maroczey, pe Dracul. Că Moartea era în vacanţă pe Pămînt: se ocupa cu cel de-al Doilea Război Mondial. Aşa că de mine uitase. Miza Şahului Ceresc aş fi fost eu. Ce comedie! Şi bunul Dumnezeu a cîştigat în faţa Dracului, tocmai pe Cerul de la Rudari, la Poarta Plaiului. Arbitru să fi fost Norocul, Primul Ministru al lui Dumnezeu, aşa cum scrie Dante, căruia m-a dat în grijă. Pe lîngă Noroc mai avea grijă de mine şi Mintea, umană. Cîteva lămuriri: Emanuel Lasker (1868-1941), jucător de şah şi matematician evreu german. Campion mondial de şah din 1894, timp de 27 de ani, record (de timp) încă neegalat. Despre Maroczey n-am date (încă). Ca şi lui Maroczey, cînd împlinisem aproape un an peste un sfert de veac, „prietenii” mei mi-au sărbătorit un succes de răscruce, turnîndu-mi 1 Kg de zaibăr băileştean pe gît, cu forţa. Puteau să mă omoare - poate aşa aveau ordin!

Imi imaginez cîte nopţi de nesomn, cîte lacrimi au vărsat Cele Trei Graţii (o poreclă colectivă… gingaşă) ca eu să supravieţuiesc naşterii premature, războiului, necazurilor. Fără hotărîrea străbunicii Rozalia, Ţaţa Roza, care poruncea ca un zbir (pe-atunci nemţii porunceau şi pe Pămînt, din păcate, iar străbunica, făcea la fel, spre binele meu; nimeni nu-i putea ieşi din voie), fără hotărîrea ei, repet, azi eram oale şi ulcele. Ca să vă faceţi o idee de ce-i putea capul, repovestesc una dintre amintirile mamei mele: „Mama-mare ne punea pe noi, fetele, pe mine şi pe Elvira, să-i povestim lecţiile. Le asculta cu luare aminte de fiecare dată, iar a doua zi sau cînd se ivea ocazia, zicea: “- Ia să vă ascult… Ce lecţie avem azi?” “- Cutare şi cutare.” “- Spuneţi la mine lecţii…Nu bine! Halt!” Cu nuiaua îm mînă… O spuneam, ca pe apă, de frică. Iar dînsa memora. Ne lua la întrebări din aceiaşi lecţie, dar mai ales din lecţiile din urmă. Îi plăceau mult Istoria şi Geografia, dar şi Literatura şi Caligafia o încîntau. Întrebărilor ei le trebuiau răspunsuri pe măsură, căci era mai silitoare decît noi. Tîrziu, după ce m-am măritat, am aflat că nu ştia deloc carte şi că nici să se semneze nu ştia. Pusese degetul. De, dacă s-a măritat fată tînără, ca vai de ea! Dar învăţa odată cu noi.” Ce să înţeleg, decît că străbunica, o analfabetă, îşi întrecea prin sîrguinţă nepoatele la învăţătură.

Maia, Ţaţa Miţa, bunica mea, a fost întreaga viaţă o femeie necăjită. Mă îngrozesc şi azi gîndindu-mă la soarta ei. Trudea la moară, venea acasă, gătea, spăla, ţinea toată gospodăria singură, să facă pe plac mamei ei, Roza, care o dirija ca un comandant de oşti, şi s-o scape de muncă pe Angelica, s-o protejeze. Inimă de mamă. Nemţeşte a învăţat puţin, cît să înţeleagă ordinele Rozei, cînd mai încurca limbile. Pe copii nu i-a învăţat. Au ştiut şi ei nemţeşte, cît a ştiut şi ea – mai nimic. Doar Costică, fratele ei cel mai mare, prinzîndu-i pe părinţi mai tineri, neştiutori de limba română, aşa a mai învăţat şi el ceva nemţeşte. Tot greul salvării mele, din cîte am dedus, ea l-a dus, Maia. Dar meritul suprem l-a avut Ţaţa Roza. Cînd ea n-a mai fost ne-a dat tîrcol moartea. Cu toate astea, viaţa m-a pus în situaţia s-o supăr de foarte multe ori pe Maia. Maică-mea, deşi aeriană, m-a spălat şi ea cu lacrimile ei. Ea executa, docilă, ce i se ordona de către ierarhia superioară: Roza, Mamă şi Soţ. N-a avut iniţiative, n-a avut revolte, decît preget. Fiind cocoloşită de cei trei, era foarte leneşă, aproape inertă, şi în gîndire, şi în acţiune. Pînă la un punct, cînd izbucnea ca Vaporul lui Marmeladă, nemţoaica inventivă din ea! Avea talente nebănuite la desen şi la tehnică. Tatăl meu şi-a iubit copiii, deşi a fost un fel de Narcis – îi erau mai aproape camaşa şi stomacul lui, uneori, altădată nu, plăcerea lui era să ne vadă fericiţi; dar a ţinut mult să-şi facă ştiutori de carte toţi copiii.. Chiar egoist, delăsător, nepăsător, leneş cît cuprinde, uneori învins de vremuri. Nu avea îndemînare, pentru că nu-l învăţase nici-o şcoală. Tifosul l-a făcut autodidact. Şi vremurile. Una peste alta, toţi m-au adus de la starea de avorton la starea de „legumă” şi de la starea de legumă la starea de om; m-au făcut om. A mai rămas decît ca şi societatea să mă facă OM.

Prima mea fotografie e ca şi o statuie închinată victoriei lor, caznelor lor. La un an nu puteam sta în şezut fără să cad pe spate. In fotografie, mama şi tata zîmbesc bucuroşi şi fericiţi de ce odraslă au reconstruit. Eu sunt încadrat şi protejat să nu cad: mîinile lor mă ţin discret de spate. Fotograful m-a aşezat pe o masă rotundă, de înălţime obişnuită, acoperită de o faţă de masă grea, lungă pînă la podele. Eu privesc mirat spre aparat, cu ochii pironiţi în direcţia „păsăricii” fotografului. Tatăl mă ţine cu mîna dreaptă de mîna mea dreaptă, iar mama mă sprijină de subsiori, în stînga mea, stînd în dreapta fotografiei. Tatăl poartă un cortum închis la culoare, probabil albastru, cămaşă albă şi cravată. Mama este îmbrăcată într-un costum deschis, uni, haine de epocă. Poartă cărare şi păr scurt, probabil prins la spate, aşa era moda. Diferenţa de vîrstă,evidentă. Moda epocii, la fel. Eu am o căciuliţă de bebe cu funtă bleu, paltonaş şi pantalonaşi tricotaţi, botoşei negri . Un nasture mare dă farmec ansamblului meu vestimentar. rima mea fotografie a fost agăţată pe pereţii casei, şi la Craiova, şi la Rudari, sub sticlă înrămată, pînă am ajuns la facultate. Pe cea de la Rudari am recuperat-o foarte tîrziu, cînd am găsit-o pe perete şi, din egoism, am recuperat-o. O stricase trecerea timpului şi pe urmaşii bunicilor mei, dispăruţi, nu-i mai înteresa cum arătam eu la un an sau la cinci ani.

Casa de pe strada Împăratul Traian, 184 (numărul de atunci, cel mai mult folosit), era formată din două construcţii separate, într-o curte de 300 mp. „Casa mare”, clădirea principală, a fost zidită fără proiect, ca o casă de la ţară, compusă din două camere separate: una principală, cu intrarea direct din pridvor, funcţiona ca sufragerie, în înţelesul de astăzi al cuvîntului, dar şi ca dormitor matrimonial, al părinţilor mei, 25 mp.; a doua, cu antreu, era folosită de Roza, Miţa şi Ţuţu, avînd împreună 6+15 mp. Cu timpul, pridvorul a fost închis cu un zid cu ferestre, păstrîndu-se intrarea principală, frontală şi o intrare secundară, opusă intrării în sufragerie. Sub dormitor (camera mică) şi o parte de pridvorul devenit coridor, era o pivniţă răcoroasă, cu o intrare oblonită, în pantă. La cutremurul din 1940 numai sufrageria şi pivniţa au avut de suferit: s-au refăcut zidul dărîmat şi o parte din acoperişul casei şi s-a subzidit pivniţa. „Casa mică” avea două camere separate, alipite, egale, de cîte 16 (4x4) mp. fiecare: ele foloseau de bucătărie de vară şi de afumătoare pentru carnea de porc, iarna. Zona construită însuma cel mult 90-100 mp. ămînea o curte mică de 200 mp. folosită pentru grădina de flori, lîngă casa mică şi grădina de zarzavat, lîngă casa mare. Spre strada din faţă (Împăratul Traian) era o intrare cu porţi mari şi portiţă, unde umbrea un corcoduş obişnuit, dar care făcea corcoduşe mari şi multe. Spre strada din spate nu era nici-o portiţă. Acolo îşi făcea veacul un măr bătrîn, pipernicit. Ambele case aveau uşă la pod, numai podul mari era folosit. Accidental, mai răsărea cîte un salcîm sau platan, cu viaţă scurtă, ştir şi lobodă, grădinărit la întîmplare. Traiul zilnic le-a făcut pe aceste femei să îngrijească un porc, nişte păsări sau iepuri de Angora.

cîine de care ştiu s-a numit Ursei, un cîine uriaş, brun, ca ursul. L-au împuşcat nişte soldaţi ruşi, pe motiv că îi lătrase. A rămas înţepenit pe gard, împuşcat în gură. Gerul iernii l-a pironit şi el. Am plîns ca după un om mort.

Gardul „de stobori” a fost mai tot timpul un gard peticit de maică-mea sau de Maia. Taică-meu n-avea îndemînare, nici măcar să bată un cui, însă era un neîntrecut povestitor şi un mare palavragiu: ţinea lumea cu gura căscată, ţintuită, stană de piatră, ascultîndu-l. Focu’ lu’ Maia: că n-a fost gospodar. Era neîndemînatic. Nu şi-a ţinut promisiunea faţă de Maica Roza.

JURNAL (vis infantil)

Mult timp am nutrit iluzia că, în copilărie, am avut un pui de urs viu, ca prima mea jucărie. Probabil că îl ţineam minte pe Ursei, cînd era căţeluş, sau l-am visat pe Biju, al cîtelea Biju?, ursul din parc. Am crezut cu tărie în acest vis şi îi contraziceam pe toţi cei care încercau să-mi explice că aşa ceva n-ar fi fost cu putinţă. Voi fi fost urmaşul vreunui ţigan ursar din ţigănia de la Rudari? În copilărie am văzut mulţi ursari care jucau ursul. De visul acesta se amuză teribil soacră-mea.

Într-un dicţionar de vise de pe Internet, se dau cîteva explicaţii: „dacă ursul e puternic şi învingător, ai protectori importanţi care îţi pot fi de ajutor”; sau: „dacă ursul e polar, ai mare capacitate de adaptare în condiţii nefavorabile, rezistenţă la greu, supremaţie asupra inamicilor, capacitatea de a-ţi controla emoţiile pentru a-ţi înlătura inamicii”. (După acvaria: o fi fost „Fram, ursul polar”…

Maică-mea mai făcu, în 1943 (sau 1944 ?), la 1 octombrie, o fetiţă: pe Steluţa, surioara mea blondă şi cu ochi albaştri. Cea mai iubită dintre surori. A murit la exact 2 ani. La 1 octombrie 1984 (la 39 de ani distanţă eram cu un cer mai aproape de ea). Prin moartea ei am avut norocul să trăiesc eu. Este un groaznic adevăr

.

Mă întrerupe Eli, antimanelista. O las să-şi facă numărul. I-am amintit de Eminescu şi de Creangă: şi ei au ascultat manele…Le căutau prin Iaşi, prin toate cîrciumile.

eli (14.03.2007 12:11:06): Esti manelist ? Nu esti in stare sa legi 2 cuvinte ? Idolul tau este un tip cu 2 clase ? Te-ai saturat de titlul de maimuta ? Iti cumperi numai tzoale Dulce & Garbana si adidasi Nike din bazar ? Esti mai prost decat prevede legea ? Dansezi ca un babuin cand vede banane ? Nu rata ocazia si toarna-ti benzina in cap ... de restul ne ocupam noi... Pt toti cei care sustin campania antimanele da-l mai departe. Acum manele cîntă ţiganii, fabrici de făcut bani. Mie îmi place maneaua aia: „Jumătate eu, jumătate tu.”

Pe prima mea tovarăşă de joacă, pe Steluţa, surioara mea, o speriau ţiganii (auzise poveştile acelor vremi). Şi mie mi-era frică, desigur, dar eram curios şi să-i privesc.

- Caţanii!…Ne papă caţanii! Abinene! Mi-e flică! Ne papă, ne papă!…

Îmi zicea „Abinene”, aşa putea ea să-mi zică, fie de la „Sabinele” (aveam trei ani şi…), fie de la „Savine nene”, eu, ca fratele mai mare. Mi-o închipui ca pe-o minune blondă, cu păr cîrlionţat, de aur, şi tot cu ochi albaştri (ca şi mine, ca mama noastră şi ca tot neamu’ lu’ Ţaţa Roza). Ne băgam pe sub mese, de frica ţiganilor. Masa noasră din camera de la stradă era dintr-o mobilă de lux, singurul obiect rămas din garnitură, pe doi piloni, ramificaţi pe patru picioare joase, cu tăblia ca o elipsă. Aveam loc berechet pe sub ea amîndoi. Ţigani furau, cu predilecţie, copilaşi cu ochi albaştri. Aşa zicea lumea. ”Terorismul” acelor vremi. Ţiganii de astăzi m-ar acuza de rasism. Pe atunci ţiganii aveau şatră în Bariera Crucea de Piatră, pe dealul Pîrvănescu. Îşi vedeau de treaba lor, ciocănind cazane, cositorind tingiri. Caii lor păşteau în voie sau priponiţi de „căruţele colorate”. Vara, pe crăpătul de căldură, veneau ţigăncuşele şi jucau „Paparudele”, goale-puşcă, numai cu cîteva crenguţe de platan pe şolduri. Eu priveam uimit frumuseţea zeiască a trupului uman. Mai veneau şi ursarii, jucînd ursul slăbănog şi jigărit, Biju, şi mai călcau pe cîte unul „pe şele”, ca la Rudari, să-i treacă de reumatism. Alteori, în „Islazul fîntînii” un ţigan bărbos bătea cu barosul un piron gros de fier în pămînt şi începea „costor tinjiri” - să cositorească tigăi. Dar a venit Moartea şi mi-a luat-o pe Steluţa! Nu-i ajunsese cît omorîse în cel de-al Doilea Război Mondial!

JURNAL (vis întîmplător, vis de noapte, pur-şi-simplu):

Se făcea că în „lampa de gătit”, un fel de „primus” cu gaz de la găzărie, era înghesuit un cap tăiat de om oacheş, dar nu ţigan, năclăit de sînge. M-am chinuit să-l scot din lampă, mai abitir ca legendarul Aladin din lampa lui. După ce am reuşit să-l scot, capul urla şi se zbătea, iar în răstimpuri hohotea de rîs! Numai după ce l-am vîrît înapoi în lampă, a dispărut ca şi cum nici n-ar fi fost. Ce m-a mirat mai mult a fost faptul că nu mi-a fost frică deloc. O explicaţie: „(cap spart sau tăiat) piedici în realizarea proiectelor, neînţelegeri cu părinţii sau şefii; lipsă de organizare, derută, dezordine.” (După acvaria)

Străbunica Roza, mama răniţilor, murise. În data de 17 iunie 1947, pe numele ei – Weiber Roza - se „eliberează” o chitanţă de 32 de mii de lei; pe 18 aprilie 1945 altă chitanţă arată că susnumita făcuse o contravenţie pe 2 martie 1945, ceva în legătură cu casa, impozitul şi negustoria, de 91.120 de lei. Procesul verbal al constatării din 2 martie 1945 scrie pe verso:

„Constatăm că Roza Weiber a încetat din viaţă în 6 mai 1944, în comuna Craiova, după cum rezultă din alăturatul extract de deces Nr. 533, lăsînd ca moştenitori pe Angela, nepoată de fiică.” „Va plăti Angela Văduvescu, căsătorită Badea…” - total impozit şi amendă! (nu sunt importante cifrele: 1.214.000 şi 45.560 lei). Ştiam din povestirile „celorlalte Graţii” că a fost înmormîntată pe timp de bombardament – groaznică înmormîntare! Poate, între 7 şi 9 mai 1944… Cu o lună înainte, bombardamentul aviaţiei anglo-americane asupra Bucureştiului a produs 3000 de morţi şi 2000 de răniţi.

Steluţa a făcut scarlatină şi boala a ucis-o.

Mihail Şolohov descrie o scenă similară, cînd a murit fetiţa Axiniei. Nicolai Alexeevici, stăpînul, boierul, îi zice:

„ - Ce are?

- O doare în gît… se înăbuşă.

- Scarlatină? De ce n-ai spus, proasto! Fir-ai a naibii să fii de gîscă!…Proastă muiere! Proastă muiere! Proastă…"

La scarlatină sunt dureri în gît, febră, frisoane şi erupţie pe piept şi pe gît. Bunica şi mama mea au crezut că are roşu în gît ca toţi copiii sugari. „Proaste femei” – mi-a spus şi Flori – auzise şi ea din bătrîni. N-au fost proaste – nu s-au priceput. „Lumea pe vremea aia era mai proastă”, zic bătrînii. Dacă ar fi consultat măcar pe o ţiganca cu ghioc, sora mea ar fi fost salvată!

În ziua cînd Steluţa mea murea (la exact 2 ani), eu eram spitalizat la „Contagioşi”, spitalul de pe Calea Bucureşti. Lîngă mine veghea Maia. Părinţii mei o înmormîntau pe Steluţa mea. Eu n-aveam cum să ştiu. Nu mi s-a spus, pur şi simplu. Dacă ar fi trăit străbunica Rozalia!…

JURNAL (vis-imaginaţie):

Mi s-a spus că au furat-o ţiganii, „caţanii” noştri. Şi am plecat în căutarea ei. Cînd am aflat adevărul, tîrziu, mi-am închipuit cam cum ar fi fost înmormîntarea ei…Cu o caleaşcă albă, trasă de şase sau opt cai albi, cu stea în frunte. „Alaiul” trecea printr-un cîmp cu flori de pe Dealul Pîrvulescu, cu grîu, maci şi albăstrele – culorile noastre naţionale. 1 octombrie. 1946 să fi fost?

În realitate, mi-am închipuit scena astfel:

Într-o bună zi, în primăvara următoare:

- Mamă, mamă! Am găsit-o pe Steluţa!...

Veneam dinspre „Barieri”, colţ cu Domnu Tudor (strada Poteraşi). Găsisem o fetiţă blondă, cu păr de aur, cîrlionţat, leită Steluţa mea. Auzisem o femeie strigînd-o:

- Steluţa, du-te-n casă!

Eu am luat-o de mînă, trăgînd-o înspre casa mea. Fetiţa, docilă, nu a opus rezistenţă şi m-a urmat.

Mirată, mama Steluţei, ne-a urmărit şi ea. La poartă aştepta mama mea. Cînd a aflat adevărul, tristul adevăr, mama Steluţei plîngea împreună cu mama mea, îmbrăţişate. Poate mi-am închipuit că bietele femei plîng de fericire că, în sfîrşit, fraţii s-au regăsit.

Nu ştiu cît m-am mai jucat cu noua mea „soră”, pe numele ei real, Stela Chelu. S-a mutat pe Domnu Tudor, mai înspre centru. Nu ştiu cînd am aflat adevărul, că sora mea adevărată murise cu adevărat şi că sora cea nouă plecase.

Şi azi, cînd moare cineva cunoscut şi care nu mi-este rudă, dar mi-a fost drag ori l-am simpatizat ca om, refuz să cred, un timp oarecare, pînă cînd anumite indicii îmi confirmă, din păcate, moartea acelui om. Alteori refuz să văd mortul, în carne şi oase, trup neînsufleţit, ca să mi-l pot imagina tot viu! Aşa am făcut la moartea lu’ Maia de la Craiova, la moartea mamei…Şi în alte cazuri… Alteori mi-e rău să stau în apropierea unui om mort. N-am vegheat morţi niciodată. Cînd am văzut cum se taie un porc, am leşinat, văzînd sînge…

Nu-mi aduc nimic aminte de atunci, cînd a murit Steluţa şi moartea ei m-a salvat. Povestesc ce mi s-a spus. Cele mai vechi amintiri care mă potopesc cîteodată ating abia 1946-1947…

JURNAL. Dacă întîmplarea a avut loc în 1 octombrie 1946, atunci era în Craiova mare ştab comunist Nicolae Ceauşescu, la care ar fi putut apela Ţuţu, tînăr UTC-ist. Să intervină, să fiu salvat, la Spitalul Contagioşi. Dacă Ţuţu îl cunoştea şi numai Ţuţu ar putea confirma ipoteza.

Fragment din „DONUL LINIŞTIT” de Mihail ŞOLOHOV. Traducere de Cezar Petrescu şi Andrei Ivanovski. Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti – 1963.Ediţia a V-a. Cap.I, subcap. iii, 22; pag. 403-405.

„Axinia strînse încleştat buzele şi deodată izbucni în hohote :

- Nicolai Alexeevici ! Mi-i bolnavă fetiţa. Deocamdată lăsaţi-mă slobodă barem cîteva zile. N-o pot lăsa aşa…

- Ce are?

- O doare în gît… se înăbuşă…

- Scarlatină ? De ce n-ai spus, proasto ! Fir-ai a naibii să fii de gîscă ! Du-te fuga de spune-i lui Nikitici să înhame, ca să meargă la staniţă şi să-l aducă pe felcer ! Axinia ieşi în fugă, iar bătrînul o bombardă din urmă cu vocea lui tunătoare de bas : Marş !

Axinia ieşi în fugă, iar bătrînul o bombardă din urmă cu vocea lui tunătoare de bas.

- Proastă muiere ! Proastă muiere ! Proastă!…

A doua zi dimineaţă, Nikitici îl aduse pe felcer. Acesta cercetă fetiţa în nesimţire şi care ardea ca focul. Fără să răspundă la întrebările Axiniei, trecu în casă, la stăpîn. Boierul îl primi în antreu, în picioare, fără să-i întindă mîna.

- Ce are puştanca ? întreabă el, răspunzînd la salutul felcerului cu o mişcare abia peceptibilă a capului.

- Scarlatină, excelenţă.

- Are să se facă bine ? E vreo speranţă?

- Nu prea. Cred că va muri. Ţineţi seama de vîrstă…

- Imbecilule ! strigă boierul, stacojiu la faţă. Ce-ai învăţat ? Trateaz-o ! Scap-o!

Izbind uşa în nasul felcerului, îngheţat de spaimă, începu să măsoare salonul, păşind în lung şi-n lat.

Axinia bătu în uşă şi intră.

- Felcerul vă roagă să i se dea caii ca să se întoarcă înapoi, la staniţă.

Bătrînul se răsuci scurt pe călcîie.

- Spune-i că-i un tîmpit! Spune-i că nu va pleca de aici pînă nu va vindeca puştanca ! Pregăteşte-i odaie în pavilion şi dă-i de mîncare ! strigă el, agitînd pumnul osos. Dă-i să bea, îndoapă-l ca pe un porc pus la îngrăşare, dar de plecat n-are să plece !

Îşi curmă vorba, se apropie de fereastră, bătu darabana în geam cu degetele şi, ajungînd în dreptul unei fotografii mărite a fiului său, pe cînd era copil mic, în braţele doicii, făcu doi paşi înapoi şi privi lung, strîngînd pleoapele, de parcă nu l-ar fi recunoscut.

Chiar în prima zi, cînd boala trîntise fetiţa la pat, Axinia îşi aduse aminte de cuvintele amare ale Nataliei : « Lacrimile mele au să-ţi stingă fericirea… » şi ea socoti că Dumnezeu o pedepsea pentru că-şi bătuse joc de Natalia.

Surpată de groază pentru zilele fetiţei, îşi pierdea minţile, se agita de colo-colo fără rost ; n-avea nici un spor la lucru.

« Mi-o va lua oare Cel-de-sus ? » o urmărea într-una gîndul acesta înfrigurat şi, neputînd, nevrînd să dea crezare acestui gînd îngrozitor, Axinia se ruga fierbinte, cerîndu-i lui Dumnezeu o singură îndurare : să cruţe viaţa copilei.

« Doamne, îndură-te !Nu mi-o lua ! Fie-ţi milă ! Iartă, Doamne !

Boala sugruma însă plăpînda viaţă a copilei. Zăcea nemişcată ; numai o horcăială grea şi tremurătoare ieşea din gîtişorul umflat. Felcerul de la staniţă, instalat acum în pavilion, venea de patru ori pe zi ; seara, rămînea îndelung în cerdacul de la casa slugilor, fumînd şi privind îngheţatele stele de toamnă, risipite pe cer.

Axinia veghea noapte de noapte, în genunchi, lîngă pat. Răsuflarea răguşită a fetiţei îi sfîşia inima.

- Ma-a.mă… şuierau buzele subţiri, spuzite de arşiţă .

- Puica mea, fetiţa mea ! gemea înăbuşit mama. Floricica mea, Taniuşka, nu mă părăsi! Uită-te la mine, drăguţa mea ; deschide ochişorii ! Dezmeticeşte-te ! Porumbiţa mea cu ochii negrii ! Cu ce-am păcătuit, doamne?

Fetiţa îşi ridica arareori pleoapele vinete ; ochişorii ei împînziţi de sînge bolnav aruncau o privire tulbure şi nepătrunsă. Mama pîndea cu nesaţ privirea aceasta. Se stingea parcă, se mistuia parcă înăuntru, dureroasă şi într-un început de împăcare.

Tania muri în braţele mamei. Guriţa învineţită se căscă, horcăind pentru ultima dată. Trupuşorul se destinse într-un spasm jalnic ; căpşorul jilav de sudoare căzu de pe braţul Axiniei, ochiul puţin încruntat al Melehovilor privi mirat, cu pleoapele strînse, sub care viaţa încetase să mai pîlpîie.

Moş Saşka săpă o groapă mică lîngă heleşteu sub un plop bătrîn cu coroana bogată. Aduse sicriul sub braţ, îl îngropă cu grabă neobişnuită pentru el şi aşteptă mult, răbdător, să se scoale Axinia de pe moviliţa de ţărînă. În zadar însă. Atunci îşi suflă nasul, parcă ar fi pocnit din bici şi se duse în grajd. Luă din podul de fîn un flacon cu apă de colonie şi o sticluţă începută de spirt denaturat, le amestecă într-un clondir şi, clătinîndu-l, admiră culoarea :

: - Să bem pentru odihna sufletului ei !Împărăţia cerurilor să se deschidă înaintea copiliţei. Plecat-a sufletul ei de înger.

Bău, clătină din cap, buimac, mestecînd o pătlăgea roşie stîrcită şi privind în clondir cu un aer mişcat :

- Nu mă uita, drăguţo, că nici eu nu te voi uita de-a pururi !

Apoi începu să plîngă. »

Steluţa mea a murit în locul meu! Boala a atins-o "cu un ceas mai devreme"...

Savin BADEA